Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Există o sintagmă care, fără să atragă prea mult atenția asupra ei, a ajuns să fie una dintre formulele cele mai folosite ale epocii noastre televizate. O auzi la finalul analizelor economice, al comentariilor sportive, al discuțiilor geopolitice, al dezbaterilor despre sănătate, climă, societate. Se spune calm, cu un aer de echilibru intelectual, după minute sau uneori ore întregi de explicații docte: „rămâne de văzut”.
Este, aparent, o concluzie modestă. Dar tocmai această modestie aparentă ascunde ceva mai profund despre felul în care trăim astăzi.
Omul contemporan este probabil cel mai informat om care a existat vreodată. Are grafice, statistici, institute de cercetare, universități, experți, think-tank-uri, algoritmi care analizează date în timp real. Fiecare eveniment este comentat imediat, fiecare fluctuație economică este interpretată, fiecare meci de fotbal devine obiectul unor analize sofisticate despre strategie, psihologie și probabilitate. În jurul fiecărei întâmplări se formează instantaneu o rețea densă de explicații.
Și totuși, după această abundență de interpretări, concluzia rămâne aproape invariabil aceeași: nu știm.
„Rămâne de văzut” este, de fapt, forma elegantă și civilizată în care epoca noastră admite această neștiință. Nu se spune brutal „nu știm”. Ar suna prea simplu, prea primitiv, prea puțin compatibil cu complexitatea discursului care a precedat-o. În schimb, se spune „rămâne de văzut”, o formulă care păstrează aparența competenței și a echilibrului intelectual.
Dar există și ceva aproape ironic în această situație. Cu cât analiza devine mai sofisticată, cu atât finalul ei pare mai apropiat de o evidență elementară pe care oamenii au cunoscut-o întotdeauna. Țăranul care privea cerul înainte de ploaie nu avea nevoie de modele climatice sau de grafice meteorologice pentru a spune simplu: om vedea. În felul lui, era la fel de sincer ca analistul modern care, după un lung șir de explicații tehnice, ajunge la aceeași concluzie.
Poate că diferența nu stă atât în cunoaștere, cât în raportul nostru cu incertitudinea. Oamenii altor vremuri trăiau cu ea în mod firesc. Era parte din viață, la fel ca anotimpurile sau boala. Noi, în schimb, avem impresia că lumea trebuie să fie explicată complet, că fiecare eveniment trebuie să aibă o predicție exactă. Nu suportăm ideea că viitorul rămâne, în esență, opac.
De aceea producem analize fără sfârșit. Nu pentru că ele ar putea elimina incertitudinea, ci pentru că ne ajută să o suportăm. Discursul devine o formă de protecție împotriva necunoscutului.
Și totuși, în momentul final al oricărei analize, apare acea expresie mică, rostită aproape cu ușurință: „rămâne de văzut”.
În clipa aceea, tot edificiul de explicații pare să se retragă puțin în fundal, iar realitatea își reia locul ei firesc. Viitorul nu poate fi capturat în grafice, nici în modele economice, nici în discursuri savante. El rămâne, în mod fundamental, un teritoriu în care pășim fără hartă.
Adevărata lecție a acestei expresii nu este despre ignoranță, ci despre limite. Oricât ar progresa cunoașterea, există un punct în care ea trebuie să se oprească și să recunoască faptul că lumea nu este un mecanism complet previzibil.
În acest sens, „rămâne de văzut” este mai mult decât un tic mediatic sau o formulă retorică. Este o mică mărturisire de modestie a inteligenței umane.
Nu este deloc întâmplător faptul că, într-o epocă obsedată de predicții și certitudini, una dintre propozițiile cele mai frecvente rămâne tocmai aceea care spune, cu o liniște veche: vom afla abia după ce se va întâmpla.
Sunt și cuvinte care intră într-o limbă discret, aproape pe nesimțite, și în câțiva ani ajung să ocupe locuri în care înainte stăteau lucruri mai simple și mai limpezi. Nu vin cu zgomot, nu sunt impuse prin decret, ci se răspândesc lent prin televiziuni, prin conferințe, prin discursurile oamenilor care vor să pară la curent cu spiritul timpului. La început par doar un moft de vocabular, un neologism în plus într-o limbă deja saturată de termeni importați. Apoi, fără să observi exact când s-a întâmplat, descoperi că nu mai poți asculta o dezbatere publică fără să-l auzi repetat cu gravitate. Unul dintre aceste cuvinte este „narativul”.
La prima vedere pare un termen tehnic, aproape inofensiv, împrumutat din limbajul criticii literare sau al sociologiei. Dar în gura comentatorilor politici sau a analiștilor de televiziune el capătă o importanță neașteptată. Nu mai există evenimente, ci „narative despre evenimente”. Nu mai există explicații sau interpretări, ci „narative concurente”. Nu mai există, de fapt, nici măcar minciuni, pentru că ele sunt imediat absorbite în categoria mai comodă a „narativelor alternative”.
Cuvântul are o eleganță rece, tehnică, care îl face foarte util. El permite o mică deplasare a discuției.
În loc să te întrebi dacă un lucru este adevărat sau fals, începi să te întrebi care „narativ” este mai eficient, mai convingător, mai capabil să domine spațiul public. Adevărul devine astfel o chestiune secundară, aproape stânjenitoare, în timp ce atenția se mută asupra felului în care o poveste reușește să se impună.
De aceea, în jurul acestui cuvânt au apărut imediat și altele, la fel de solemne și la fel de utile pentru discursul epocii. Se spune, de pildă, că trebuie „schimbată narațiunea”, ca și cum realitatea însăși ar putea fi ajustată printr-o simplă modificare de vocabular. Alteori ni se explică faptul că trebuie „înțeles contextul”, un cuvânt atât de generos încât poate justifica aproape orice. Apoi apar formulele mai impersonale, dar foarte eficiente: „experții spun”, fără să știm întotdeauna cine sunt acești experți și unde anume au vorbit; sau „datele lor arată”, ca și cum niște cifre abstracte ar avea, singure, capacitatea de a formula concluzii morale.
Din aceeași familie face parte și acea frază devenită aproape ritualică: „nu există alternativă”. Este formula prin care o decizie discutabilă devine, peste noapte, inevitabilă. Dacă nu există alternativă, atunci nu mai are rost să întrebi dacă lucrul respectiv este bun sau rău. El trebuie pur și simplu acceptat.
Mai recent, discursul public a mai găsit o expresie spectaculoasă, repetată aproape reflex: „fără precedent”.
Orice criză este „fără precedent”, orice decizie este „fără precedent”, orice situație devine instantaneu „istorică”. Ascultând aceste formulări, ai impresia că omenirea trăiește permanent într-un moment unic, irepetabil, rupt complet de tot ceea ce a existat înainte. Și totuși, dacă ai răbdarea să privești puțin înapoi, descoperi că istoria este plină de situații dramatice, de crize, de decizii radicale și de momente pe care oamenii de atunci le considerau, la rândul lor, absolut fără precedent. Formula nu spune, de fapt, prea mult despre realitate; ea spune mai degrabă ceva despre nevoia epocii noastre de a-și dramatiza propriul prezent.
Privite împreună, aceste expresii alcătuiesc un fel de mică gramatică a discursului public contemporan. Ele creează impresia unei lumi perfect explicate, gestionate și interpretate de oameni competenți. Dar, paradoxal, cu cât limbajul devine mai sofisticat, cu atât realitatea pare să se îndepărteze puțin, ca și cum ar rămâne mereu în afara acestor formule.
De aceea cuvântul „narativ” provoacă uneori o iritare greu de explicat. Nu pentru că ar fi greșit în sine, ci pentru că lasă impresia unei mici alunecări morale. În momentul în care totul devine „narativ”, realitatea pare să se retragă un pas în spate, iar în locul ei rămân poveștile care circulă despre ea.
Și totuși, dacă te gândești bine, oamenii au trăit întotdeauna printre povești.
Diferența este că, în trecut, ele se numeau simplu povești, zvonuri, explicații sau minciuni. Astăzi le spunem „narative”, iar cuvântul, prin aerul lui sofisticat, pare să le acorde o legitimitate nouă.
Aici stă adevărata putere a acestor termeni. Nu în sensul lor strict, ci în efectul lor. Ei ne fac să privim lumea nu ca pe un loc în care lucrurile se întâmplă pur și simplu, ci ca pe un spațiu în care diferite formule, interpretări și „narative” se luptă între ele pentru a deveni versiunea dominantă a realității. Iar în clipa în care cineva spune, cu aer serios, că „trebuie schimbat narativul”, ceea ce afirmă, fără să o spună direct, este că bătălia nu se mai duce asupra faptelor, ci asupra poveștii care va reuși să le înlocuiască.
