Din 1990 încoace, lumea românească nu prea știe ce să le ceară intelectualilor să facă pentru ea și, din această pricină, orice ar face sau nu ar face aceștia, lumea tot supărată pe ei este.
Unii zic că intelectualii trebuie să se implice în treburile cetății, că de-aia au citit și sînt deștepți, că au o datorie față de țară și neam. Alții, dimpotrivă, zic că e bine ca intelectualii să stea la locul lor, să citească, să scrie, să vorbească frumos și, dacă e groasă, să se rezume la bombăneli. Cînd ai intelectuali care se implică serios în politică, sînt cel mai adesea înjurați copios de tribună, de adversari și de partenerii alături de care intră în arenă. Nu se poate găsi nici un exemplu în România post-comunistă de succes politic al cuiva care, înainte de a face politică, și-a clădit o reputație intelectuală solidă. Și, dacă privim spre România mai veche, cazurile Iorga, Goga, Nae Ionescu mărturisesc și ele, același tip de eșec. Putem merge și mai înainte: Maiorescu nu a fost deloc un învingător în politică, iar Caragiale încă și mai puțin. Pentru România, biografia cuiva ca Havel constituie o excepție foarte îndepărtată.
Am auzit nenumărate injurii la adresa intelectualilor care au intrat în politică sau în administrație. Am auzit, e drept, și voci ridicate în apărarea lor. Ceva mai puține și, din păcate, neconvingătoare deși rosteau argumente logice, factuale, de bun simț. Pentru poporul dezlănțuit și etern nemulțumit, nu contează. Adevărul este că poporul e o dihanie pe care, scuzați, doar adevăratul om politic știe s-o încalece. Și nici acela pentru mult timp. Mereu dezamăgit de intelectualii săi, poporul rămîne neiertător cu orice iese din obișnuitul său. Dacă ai, de pildă, un popor care nu citește (cum e poporul român), el nu va prețui niciodată pe unul care citește (un intelectual, de pildă). Îl va respecta, dar de departe. Și, de aceea, îl va respecta cu atît mai mult mort decît viu, iar respectul crește proporțional cu anii scurși de la deces. Cel mai mare respect pentru intelectualii morți acum un veac. Pentru cei morți, dar pe care i-am mai apucat în viață, respect desigur, dar mai ușor așa, că știm noi cine erau ei de fapt. Pentru intelectualii în viață, însă, doar contestare și vorbe grele.
Nu știu dacă s-a întrebat cineva, vreodată, ce simte un intelectual după ce s-a fript cu politica? Ce o fi în sufletul cuiva care lasă de-o parte ceea ce îi face cea mai mare plăcere în viață ca să intre în jocul dominat de alde Dragnea, unde încearcă să facă ceea ce lumea așteaptă de la el să facă și nu trece mult pînă încasează primii scuipați în figură și nu trece mult pînă să își dea seama că, de fapt, e singur și e degeaba? Sau, mai profund, de ce se frig mereu intelectualii cînd încearcă să conducă cetatea? În afară de explicația simplă și perversă cum că intelectualii nu au succes în politică din vina lor, pentru că nu sînt în stare să vorbească amețitor poporului, s-a gîndit cineva că există și o altă explicație, mai profundă și mai dureroasă, care așează blamul direct pe umerii celor care îi vor pe intelectuali în arena politică doar că să-i poată înjura după aceea?
Ne puteți urmări și pe Google News
Răspunsul este dificil și complicat, admit, dar ne este la îndemînă. Paradigma poveștii de dragoste-ură dintre intelectuali și politică a fost scrisă demult. Cu variații ce țin de context, povestea este aceeași: ne-a spus-o Platon, în Scrisoarea a VII-a. Lectura acestei epistole este nu doar instructivă ca o fabulă și informativă ca un hrisov vechi, ci luminează de-a dreptul întreaga temă. Cititorului român îi este accesibilă într-o veche dar foarte bună traducere a marelui clasicist ploieștean după naștere, dar clujean după carieră Ștefan Bezdechi (1886 - 1958), tipărită abia în 1996, la editura IRI. Platon a scris această scrisoare cînd trecuse bine de 70 de ani. Scrisoarea aceasta conține povestea experienței sale politice. Platon a dorit mult să fie un reformator politic, să-și poată pune în act ideile și convingerile politice. Ocazia i-a fost dată în 367 cînd, după moartea regelui Dionisos I al Siracuzei, colaboratorul său cel mai apropiat, Dion, fan și elev sîrguincios al lui Platon, l-a chemat pe filozof la Siracuza pentru a-i fi aproape cu sfat și educație tînărului succesor, Dionisos al II-lea. Platon știa cît este de apreciat la Siracuza (vizitase orașul cu ani înainte) și a văzut imediat în această ofertă șansa de a îndeplini ceea ce credea și anume că regele trebuie să fie filozof, în cazul în care cetatea nu putea fi condusă chiar de un filozof. Așadar, a acceptat imediat. La Siracuza, Platon a fost primit foarte bine, cu onoruri formidabile. Doar că, ocupîndu-se cu politica, a intrat cu sau fără voia lui în încîlcelile ei cumplite și totul s-a sfîrșit rău: Dion cade în dizgrație ca urmare a unor uneltiri de palat, Dionisos al II-lea are umerii prea firavi pentru a înfăptui idealul platonician de care, de altfel, părea a fi fost convins la un moment dat, dar de care s-a lepădat, Platon este arestat și dezordinea socială generată de voințele antagonice ale diferitelor grupări politice pun stăpînire pe oraș. Scrisoarea a VII-a dă seamă despre aceste întîmplări și cuprinde reflecțiile amare ale lui Platon pe marginea celor trăite de el. Și încă Platon nu văzuse tot: discipolul său, Dion, va reuși după un șir de războaie civile sîngeroase să devină el însuși rege al Siracuzei, dar nu pentru multă vreme, căci un alt discipol al lui Platon, Callippus, îl va asasina și îi va lua tronul. Și nici Callippus nu va sfîrși bine. Ai zice că întreaga școală palatonicî, cît e ea de platonică, își pierde mințile cînd se apropie de tron. În orice caz, nu voi detalia aici mai mult, sperînd că stîrnesc în dumneavoastră, astfel, curiozitatea (re) citirii acestei epistole.
S-ar putea spune că ce i s-a întîmplat lui Platon este doar povestea lui, o poveste fără relevanță exemplară. Cum spune Ștefan Bezdechi, „Între temperamentul lui de artist prin grația lui Dumnezeu și năzuința lui de a ajunge un om politic era o discrepanță totală, ceea ce a constituit tragedia vieții sale. Nu era făcut pentru politică acest om cu sufletul rotund ca sfera pitagoreicilor, fără nici o asperitate, fără curajul riscurilor supreme și fără energia intolerantă necesară celui ce vrea să cioplească în chip de statuie vie o națiune sau un stat. Și i-au trebuit multe înfrîngeri, multe deziluzii și suferințe, nu ca să se lase de preocuparea pentru politică - aceasta i-ar fi fost cu neputință - ci ca să renunțe la politica activă, adică la încercările de a înfăptui reformele preconizate de el. El se socotea om politic, precum Schopenhauer, se socotea anatom și Ingres violonist”. Povestea lui Platon, însă, este uimitor de asemănătoare cu cele mai multe povești ale intelectualilor care încearcă să-și impună convingerile în cetate. Și tot în Scrisoarea a VII-a găsim și concluzia: „Omul înțelept, cînd patria sa apelează la ajutorul său, este dator săși ridice glasul, dar numai dacă vorbele lui n-au să răsune în zadar și nici el nu se expune primejdiei de a fi dat morții”. Cu precizarea că moartea înseamnă și altceva decît luarea vieții cuiva, subliniez că această concluzie este valabilă, cuvînt cu cuvînt și astăzi. Cei care îi cer intelectualului să se irosească și să își riște pielea, comit mare păcat! Zădărnicia și riscul - iată condițiile care, odată întrunite în sumă, exonerează pe intelectual de obligația de a răspunde chemării cetății. Și cine sîntem noi să-l contrazicem pe Platon?
Recomandările noastre
