Proiectul în care se implică acum în România este cel al înfiinţării unei asfel de secţii la Spitalul Marie Curie din Bucureşti, proiect în cadrul căruia şi-au exprimat intenţia de a participa chirurgi şi doctori din ţară şi din străinătate.

Prin demersurile sale voluntare, de a ajuta copii români cu afecţiuni de inimă, a fost decorat cu Diploma de Onoare acordată de Ministerul Apărării şi Diploma de Excelenţă de la Societatea Română de Chirurgie Cardiovasculară.

A absolvit Universitatea Ovidius din Constanţa şi a luat licenţa la Universitatea Carol Davila din Bucureşti. Examenul de doctorat l-a absolvit cu punctaj maxim în cadrul Scuola Superiore di Studi Universitari e di Perfezionamento “Sant’Anna”, din Italia. Ulterior, au urmat specializări în SUA, Italia şi Spania.

În acest moment este membru al departamentului de chirurgie cardiotoracică concenitală, din cadrul University Hospitals of Leicester, din Marea Britanie.

"Amintirea copiilor bolnavi pe care îi vedeam în ultimii ani de facultate ca neavând o şansa la a cunoaşte această lume îmi dădea un sentiment de insatisfacţie, pentru că eu mă puteam bucura de prezent şi viitor, pe când ei aveau doar neşansa de a deveni trecut", doctor Adrian Crucean

Mirela Ciucur: Cum ai decis să te implici în proiectul “Inima Copiilor”? Care sunt perspectivele sale şi cum pot să influenţeze astfel de proiecte, ca cel pentru Spitalul Marie Curie, situaţia copiilor care suferă de boli cardiovasculare în România? Care ar putea să fie implicarea guvernului sau altor entităţi publice şi private în această direcţie?
Adrian Crucean:
Unul din lucrurile învăţate în străinătate a fost acela că nu trebuie să aşteptăm mereu ca schimbarea să vină din afara noastră. Cei care ştiu cel mai bine de ceea ce este nevoie şi sunt şi mai motivaţi în schimbare sunt tocmai cei care suferă de aceste boli.

Aşa că, după modelul fundaţiilor din străinătate, asociate spitalelor care se ocupă de aceşti copii, am impulsionat, împreună cu dr. Vanini, din Italia, crearea unei asociaţii similare în România, care să pornească din experienţa celor trataţi de asemenea boli. Rolul ei s-a dovedit extrem de important în a coordona tratamentul în străinătate al copiilor bolnavi, în organizarea misiunilor medicale în ţară, în a creşte vizibilitatea acestei probleme la noi, în a oferi celor afectaţi de boală un punct de sprijin şi de informare. Oameni inimoşi ca Alex Popa, preşedintele asociaţiei “Inima Copiilor”, pot face ceea ce instituţii întregi nu sunt capabile, iniţial din reticenţă sau inerţie.

Nu se poate lăsa totul pe seama acestor asociaţii, pentru că este nevoie de o logistică şi un sprijin material şi organizatoric pe care doar autorităţile centrale şi spitalele puternice îl pot asigura. Însă, acum s-a dovedit urgenţa acestei probleme şi faptul că este necesar ca un asemenea departament să existe într-un spital de pediatrie, aşa cum toate marile centre din lume au demonstrat-o.

Spitalul Marie Curie din Bucureşti poate deveni avangarda acestei schimbări şi sperăm ca Ministerul Sănătăţii şi alte organizaţii publice şi private să înţeleagă circumstanţele extrem de pozitive care s-au creat pentru ca acest centru să se înfiinţeze şi să lucreze din plin. Asociaţia va continuă să se ocupe de multiplele probleme zilnice, pe care aceşti copii şi familiile lor le vor ridica.

Sunt extrem de multe de făcut. Se aşteaptă doar semnalul concret din partea Ministerului pentru a putea porni la un drum greu, dar extrem de necesar copiilor cu boli de inimă. Sunt deja colegi medici şi asistente care doresc să se implice în acest proiect, sunt mulţi din afară şi din interiorul ţării care vor să ajute. 


Începând cu anul 2000, ai tratat, gratuit, peste 50 de copii cu boli congenitale de inimă, cu suportul autorităţilor din Italia, cu ocazia a 15 misiuni realizate alături de echipe medicale italiene. Care este, în opinia ta, nivelul chirurgiei cardiovasculare în România, în ceea ce priveşte dotarea tehnologică, resursele şi gradul de specializare?

Nu aş vrea să vorbesc despre situaţia cardiochirurgiei la adulţi, pe care o cunosc mai puţin, însă problema copiilor cu malformaţii de inimă rămâne dureroasă.

S-au făcut câteva progrese, mai ales prin înfiinţarea departamentului de la Târgu Mureş. Dar este nevoie de mult mai mult. Este trist că sunt încă părinţi ai căror copii bolnavi nu sunt diagnosticaţi în timp util sau cărora, în continuare, li se spune că şansele copiilor lor cu sau fără tratament sunt similare.

Această specializare a fost neglijată mult timp, pentru că necesită un nivel de organizare extrem de complex, atât din partea autorităţilor de sănătate centrale, cât şi al spitalelor şi departamentelor în care se încearcă initţerea unei astfel de practici. Un alt impediment îl constituie faptul că, indiferent câte cunoştinţe teoretice sunt acumulate de o persoană interesată de a trata astfel de malformaţii, este nevoie de o lungă curbă de învăţare prin exerciţiul zilnic şi practica în acest domeniu.

Este o necesitate imperioasă de a schimba această situaţie. Nu se poate face o revoluţie peste noapte, dar ar însemna menţinerea şi creşterea speranţei celor care suferă de aceste boli, că ei pot fi trataţi bine şi în ţară.

"Nu m-am simţit niciodată expatriat, pentru că am locuit mereu în profesia mea. Aceasta mi-a oferit satisfacţii îndeajuns de mari, încât să fiu dispus la a nu simţi ca pe un sacrificiu faptul că am locuit în alte ţări",  doctor Adrian Crucean


Ce poţi spune despre condiţia de medic, din perspectiva unui român expatriat. Spre ce inclină mai mult balanţa deciziei de a alege o ţară sau alta, având în minte oportunităţile de carieră, stilul de viaţă, mediul social şi aspiraţiile personale, în contextul unei profesii umanitare?
Este o întrebare dificilă şi depinde foarte mult de ceea ce înţelege fiecare din profesia, ori, mai bine-zis, arta de a practica medicina. Îmi place să cred că fac parte dintre cei pentru care medicina nu a fost o alegere, ci o vocaţie. În alte cuvinte, specialitatea medicală m-a ales pe mine şi nu invers. Nu m-am simţit niciodată expatriat, pentru că am locuit mereu în profesia mea.

Aceasta mi-a oferit satisfacţii îndeajuns de mari, încât să fiu dispus la a nu simţi ca pe un sacrificiu faptul că am locuit în alte ţări. Dacă m-aş gândi la aspectele personale uzuale, sigur că viaţa într-o ţară din Occident este mult mai uşoara şi mai reconfortantă. Însă, amintirea copiilor bolnavi pe care îi vedeam în ultimii ani de facultate ca neavând o şansa la a cunoaşte această lume îmi dădea un sentiment de insatisfacţie, pentru că eu mă puteam bucura de prezent şi viitor, pe când ei aveau doar neşansa de a deveni trecut, în curând.

Este nevoie ca oameni cu viziune şi determinare să creeze schimbarea de substanţă în acest domeniu. Însă, nimeni nu va putea crea nimic durabil de unul singur. Ştiu că nu este satisfacţie mai mare pentru un adevărat medic sau asistent medical decât să practice acolo unde pacientii au mai mare nevoie de abilităţile sale. Din acest punct de vedere, copiii bolnavi din România au nevoie de oameni care să-i trateze acolo unde se nasc.

"A locui în spital, ori a nu mai ţine şirul zilelor sau a anotimpurilor, pentru a putea urmări tratamentul copiilor operaţi părea normal şi de la sine înţeles", doctor Adrian Crucean

Ce poţi spune despre perioada de formare, care dintre programele de studiu din România, Spania, Italia, Marea Britanie şi Statele Unite au avut un impact mai mare asupra formării tale şi cât de diferite sau apropiate sunt aceste sisteme, în acest sens?

Am avut şansa de a absolvi o facultate de medicină tânără, cea din Constanţa, aflată într-o perioadă efervescentă, când trebuia să facă dovada apartenenţei meritorii la valoarea şcolilor medicale de tradiţie din ţară.

Am beneficiat de o echipă de mentori profesionişti şi entuziaşti, care a ştiut să îmi insufle ‘virusul căutarii neastâmpărate’ în medicină, într-o perioadă când orice tânar este extrem de vulnerabil sufleteşte şi poate fi modelat în cariera sa. Pentru un student în medicină, a nu te plafona înseamnă enorm, iar facultatea din Constanţa m-a învăţat să rămân, mereu, un umil student.

Problema copiilor, mai ales a nou-născuţilor cu malformaţii cardiace, ale căror şanse de tratament în ţară, în anii ‘90, erau minime, m-a frământat. Aşa că după ce am intrat, prin concurs, în rezidenţiat în ţară, am încercat să mă specializez în acest domeniu. Mi-am dorit mult şi am reuşit să practic în cele mai bune centre de chirurgie cardiacă din Europa şi Statele Unite, pentru a învăţa lucrurile care fac acele centre a fi cele mai bune.

Pentru a ajunge acolo a trebuit să parcurg ani lungi de ucenicie în Italia, într-un spital dedicat chirurgiei cardiace la adulţi şi copii. A venit apoi timpul de a simţi aerul tare al clinicilor de top din UK şi USA, unde am lucrat aproape patru ani. A fost o perioadă extraordinară şi foarte prolifică, profesional, în care, a locui în spital, ori a nu mai ţine şirul zilelor sau a anotimpurilor, pentru a putea urmări tratamentul copiilor operaţi părea normal şi de la sine înţeles.

Pentru fiecare medic, atingerea maturităţii profesionale implică o relaţie foarte sinceră cu sine însuşi. Mai mult, în chirurgie poţi să acumulezi cunoştinţele teoretice într-un domeniu, dar să nu ai practica efectuării unor proceduri operatorii. Momentul transformării subtile trebuie să fie marcat nu de obţinerea unei diplome, ci de o profundă cunoaştere aplicată a domeniului medical căruia îi aparţii.

Ori, aceasta nu se poate face decât atunci când te aşezi într-un punct de referinţă cu alţi colegi de specialitate din diverse sisteme de pregătire din lumea medicală actuală. Fiecare sistem medical în care am lucrat m-a învăţat cum se pot atinge, eficient, aceleaşi obiective prin metode diferite. O strategie medicală bine gândita şi oameni, medici şi asistente în egală măsură, de calitate, care să creadă în obiectivele comune, reprezintă soluţia depăşirii oricăror probleme, chiar în condiţii de dotare medicală mai puţin up-to-date.

Pentru mai multe informaţii legate de donaţii şi la proiectul pentru realizarea unui secţii de chirurgie cardiovasculară pediatrică la Spitalul Marie Curie din Bucureşti intraţi pe site-ul asociaţiei "Inima copiilor"

———————————-

Interviu acordat, în exclusivitate, pentru Strada32.com, comunitate a românilor profesionişti din străinătate, şi evz.ro