Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > În tăcere…
În tăcere…

În tăcere…

De cînd mă ştiu, mă fascinează taciturnii. De felul meu sînt, dimpotrivă, vorbăreţ, aşa că este foarte posibil să nu-i pot înţelege oricît m-aş strădui.

Marii tăcuţi îmi par învăluiţi într-un mister impenetrabil, tulburător, ca al unui munte la poalele căruia tu vorbeşti cu altcineva despre el. Ce-o fi în ei atît de greu, atît de grav, atît de apăsător încît nu-l pot rosti? Ce tac ei? Unde sînt ei cînd tac? Vorbele te leagă de lumea asta, de ceilalţi oameni, sînt ca nişte lanţuri nevăzute care ne ţin aici şi acum, la care aderăm căci, da, poţi adera seren şi chiar fericit la încatenare. Dimpotrivă, tăcerile te scot din lume. Tăcînd îndelung rupi lanţurile şi evadezi – unde?, mă întrebam continuînd să vorbesc la nesfîrşit.

Multă vreme am crezut că oamenii tăcuţi sînt şi cei mai inteligenţi. Prin adolescenţă am aflat că, în ordinea înţelepciunii, tăcerea este superioară de cele mai multe ori. Să ştii să asculţi, mi se spunea, este mai important decît să ştii să vorbeşti, iar ascultarea înseamnă, înainte orice, tăcere.  Bine, bine, eu continuam să vorbesc pentru că mi se părea că am lucruri de spus. Lucruri mari şi urgente, desigur. Au trecut anii şi am obosit puţin. Apoi, din ce în ce mai mult. Uneori, mă cuprinde cîte o tăcere care mă miră. Tac şi nu-mi vine să cred că tac, dar nici să vorbesc nu m-aş apuca. Ştiţi acel cadru final din filmul „De ce trag clopotele, Mitică?” de Lucian Pintilie. În zorii ceţoşi ai unei zile de mahala, trăsura plină cu personaje merge, hîţînîndu-se pe drumul imprecis. În trăsură, înghesuit printre alţii, Catindatul (jucat de Florin Zamfirescu) doarme cu capul pe umărul cuiva. Camera ajunge în gros-plan, pe faţa lui. Se aude, din off, indicaţia regizorului, urmată întocmai de jocul actorului: „Zîmbeşte, Pumfi…deschide ochii…nu le răspunde…închide ochii, Pumfi…lasă-i să moară proşti!” Pînă de curînd, am decriptat tăcerile marilor tăcuţi exact aşa – ne lasă să murim proşti…

Mai apoi, cineva mi-a spus butada: „dacă taci, nu vor şti niciodată cît eşti de prost” şi am înlemnit. Adică, oamenii tac din prostie? Adică, să taci nu este în sine un act inteligent? Aidcă, oamenii nu spun nimic pentru că pur şi simplu n-au ce spune? Misterul din jurul taciturnului este, de fapt, aura iluzorie din jurul unui gol?

 Nu mi-a fost uşor să admit că poţi fi mut ca o lebădă, vorba poetului, sau mut ca un nătîng. Şi astăzi studiez cît pot de atent tăcerile, cu atît mai mult cu cît mie, vorbăreţului, mi se întîmplă, tot mai des, cu vîrsta, să tac. Ştiţi cum îşi dă omul seama că îmbătrîneşte: nu mai aleargă după autobuz cînd îl vede în staţie, îl lasă să se ducă, şi îşi aminteşte că, acum cîţiva ani, alerga sprinten distanţa pe care acum o face la pas şi, din cîteva salturi, prindea autobuzul; merge pe stradă, copiii joacă fotbal şi mingea, ricoşată cumva, vine spre el, iar el o ocoleşte uşor sau, maximum, o returnează cu piciorul din pas, iar apoi îşi aduce aminte că altădată, în situaţii similare, făcea cîţiva paşi alergători în întîmpinarea mingiei şi o lovea încercînd un mic rafinament de genul „cu latul şi cu efect”; cunoaşte o femeie splendidă, care îi stîrneşte imediat interesul şi, totuşi, nu trece la atac, deşi altădată interesul şi atacul erau instinctual simultane. Semne, semne, semne… Şi tăcerea, cred, e un semn de îmbătrînire în cazul vorbăreţilor ca mine. Tac din ce în ce mai mult în situaţii în care îmi dau imediat seama că, înainte, nu aş fi tăcut. Mă surprind pe mine însumi preferînd să tac…

În fine, găsesc în Jurnalul lui Tolstoi acest pasaj: „Eu sînt singur, iar oamenii sînt atît de îngrozitor, atît de infinit de mulţi, şi toi aceşti oameni sînt atît de deosebiţi, încît mi-e imposibil să-i cunosc pe toţi, pe toţi aceşti indieni, malaiezieni, japonezi, dar chiar şi pe aceia care sînt tot timpul împreună cu mine – copiii mei, soţia… Printre toţi aceşti oameni eu sînt singur. Şi conştiinţa acestei singurătăţi şi nevoia comunicării cu toţi aceşti oameni, şi imposibilitatea acestei comunicări sînt de ajuns pentru a-ţi ieşi din minţi. Singura salvare – conştiinţa unei comunicări interioare, prin Dumnezeu, cu ei, cu toţii. Cînd descoperi această comunicare, încetează să te mai frămînte nevoia comunicării exterioare.” Încetează să te mai frămînte nevoia comunicării exterioare… Ştiţi versul acela din a doua elegie a lui Nichita Stănescu: „În fiecare scorbură era așezat un zeu.”? Poate că în fiecare tăcere, indifferent că este a unui idiot ori a unui înţelept, stă Dumnezeu…