Opinii EVZ
În bătălia pentru deținerea Puterii absolute, PSD a pornit Războiul de smulgere din mîinile preşedintelui a celei de-a doua chei. România lui Cristoiu
A trecut aproape nebăgat în seamă Războiul dus de Klaus Iohannis de unul singur împotriva majorităţii PSD în chestiunea şefilor de Servicii Secrete Departamentale, DGPI şi DGIA. Ultimul act al acestui Război s-a consumat pe 26 mai 2017, cînd preşedintele a dat înapoi Parlamentului, spre reexaminare, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării.
Trimisă la promulgare, Legea face drum întors la Parlament pe motivul oficial că în dezbaterea din Senat s-au introdus şi votat nu mai puţin de 38 de amendamente la forma venită de la Camera Deputaţilor care a adoptat-o tacit. Pe drept cuvînt, preşedintele consideră că s-a încălcat astfel principiul constituţional al Bicameralismului. La Senat s-a votat o Lege aproape nouă prin raport cu cea trecută de Camera Deputaţilor. Acesta e motivul oficial de esenţă pe care-l consider – repet – corect. Motivul neoficial, invocat în textul care argumentează trimiterea Legii la reexaminare, se referă la eliminarea CSAT din procesul de demitere a şefului DGIA. Legea nr. 346/2006, modificată acum, prevedea că eliberarea din funcţie a şefului DGIA se face cu avizul CSAT, fie şi pentru corespondenţa cu numirea, rămasă în noua formă, ca reclamînd avizul CSAT.
Preşedintele a cerut reexaminarea Legii şi în alte puncte. Unul dintre ele atinge derapajul psihiatric. Printre altele, ministrul Apărării Naţionale e acum singur abilitat să emită Ordinul de Mobilizare a Armatei României. Ca şi întreg Războiul, acest moment (nu ultimul, sunt sigur) a trecut neobservat în presa noastră, ba chiar, dintr-un anume punct de vedere şi în politica noastră. Dacă i s-a dat ici-colo atenţie, motivul a ţinut de senzaţionalul oferit întotdeauna la noi de Războaiele pentru Putere între diferite instituţii şi diferite persoane. Cum însă la ora actuală Războaiele cele mai cunoscut sunt altele – cel din PSD, de exemplu, sau chiar cel din presă – Războiul dintre Preşedinte şi majoritatea PSD-ALDE în chestiunea şefului DGIA a fost abordat ca unul de rutină. După opinia mea, acest război nu e unul de rutină şi cu atît mai puţin unul care merită expedierea de către presă. Prin semnificaţiile sale e un Război de o importanţă deosebită pentru statul de drept şi, evident, pentru interesul naţional.
Bătălia în jurul şefului DGIA, mai precis, al prerogativelor vizînd eliberarea acestuia din funcţie, e un argument crucial că Războiul trebuie luat în seamă. Asta deoarece în timp ce scoaterea CSAT din procesul de numire şi eliberare din funcţie a şefului DGPI (Serviciul Secret al Ministerului de Interne) a putut trece neobservată, cea a scoaterii CSAT din procesul de eliberare a şefului DGIA merită toată atenţia. Ori de cîte ori se discută la noi despre Serviciile Secrete, mai precis despre implicarea lor în viaţa politică, sunt invocate doar două nume: SRI şi SIE. Cine parcurge marile enciclopedii de Intelligence ale lumii va fi surprins să constate că la capitolul România, Serviciul Secret prezentat pe larg e cel al Armatei. Printre motivele acestei atenţii se numără şi faptul că, în materie de continuitate, Serviciul Secret al Armatei nu numai că e cel mai vechi din Istoria ţării, dar e și singurul care a trecut intact din Regimul comunist în cel democratic.
Discret atît prin prestaţia pe scena publică naţională, cît şi prin strălucirea nefirească a SRI, Serviciul Secret al Armatei e mult mai puternic decît pare dacă-l raportăm la condiţia sa de Serviciu Departamental. Duminică, 28 mai 2017, la România lui Cristoiu de pe România TV, Traian Băsescu a confirmat din plin acest adevăr. Fostul președinte a declarat că înaintea plecării în străinătate, consulta în chip necesar și rapoartele DGIA, la concurență cu cele ale SIE. Opinia publică de la noi trece cu vederea Serviciul Secret al Armatei, deoarece îl crede limitat strict la Armată. Nici vorbă de aşa ceva. Sub pretextul că Armata Română există şi activează în societate, DGIA are o reţea de informatori şi de acoperiţi şi printre civili. Ofiţerii acoperiţi, informatorii şi colaboratorii din presă ai DGIA, constituie o reţea mult mai puternică decît cea a SRI sau a SIE. Chiar şi în plan extern, prin ataşaţii militari, DGIA culege informaţii la concurenţă cu SIE.
Aşadar, deşi Departamental, Serviciul Secret al Armatei e suficient de puternic pentru a avea nevoie de o dublă cheie. Una a majorităţii parlamentare, prin Ministrul Apărării şi una a preşedintelui, prin CSAT. Constituţia din 1991, revizuită în 2003, a fost printre altele rodul spaimei din primii ani postdecembrişti de a nu se reveni la acapararea Puterii de către o singură instituţie sau de către un singur om. Chiar dacă dubla cheie – principalul mijloc prin care se păstrează un anume echilibru de Putere în România postdecembristă – a dus deseori la blocaje şi chiar la Crize, în condiţiile unor mari slăbiciuni ale instituţiilor democratice, ea trebuie menţinută cu orice preţ. De-a lungul timpului, această dublă cheie a fost pusă la îndoială de cele două centre de putere dată de electorat: Majoritatea Parlamentară şi Preşedintele. Sub mandatul de 10 ani al lui Traian Băsescu, printr-un proces secret, ale cărui dedesubturi sunt pe cale de a fi dezvăluite, Preşedintele a pus mîna şi pe cheia deţinută de Majoritatea Parlamentară. Alegerile din decembrie 2016 au adus cu sine cea mai tare majoritate parlamentară din anii postdecembrişti: PSD-ALDE.
După examenul confruntării cu TeFeLiştii, majoritatea PSD-ALDE a pornit Războiul de smulgere din mîinile preşedintelui a celei de-a doua chei. Conflictul dintre preşedinte şi Parlament în chestiunea şefilor de la DGPI şi de la DGIA e unul dintre momentele acestui Război. De ce vrea PSD şi cheia – impusă de Constituţie – care se află la Preşedinte? Oricît ar părea de ciudat, nu pentru a folosi puterea dobîndită astfel în scopuri ţinînd de realizarea unui Proiect de ţară. PSD vrea toată puterea din două motive: 1) E un Partid care doreşte toată Puterea dintr-o boală asemănătoare cu cea a hămesiţilor. 2) Pentru a-şi satisface enorma clientelă politică. Din nenorocire pentru democraţia noastră, în acest Război preşedintele e singur şi lipsit de arsenal. PNL şi USR, formaţiunile care-l sprijină, se definesc printr-o buimăceală unică în politica postdecembristă.
Nu numărul mic de parlamentari faţă de majoritate dă slăbiciunea Opoziţiei, ci turmentarea din cadrul PNL şi USR. Strada, pe care s-ar fi putut conta, şi-a epuizat puterile prin concentrarea exclusivă pe apărarea Anticorupţiei. Abili, PSD-iştii au lăsat-o mai moale cu Graţierea. S-au năpustit, în schimb, asupra unui obiectiv mult mai grav pentru democraţia românească decît Legea Graţierii: Cucerirea Puterii totale. Dacă Mişcarea din ianuarie 2017 ar fi fost autentică, Strada ar fi avut acum structuri organizatorice menite a face din TeFeLişti o forţă civică în stare să contracareze, în locul Opoziţiei parlamentare, asaltul PSD asupra Puterii totale.
Recomandările noastre
