Negocierile discrete privind o soluție diplomatică a războiului din Ucraina au intrat în impas, motivul principal fiind lipsa de credibilitate internațională a președintelui Putin. În context se intensifică presiunile pentru înlocuirea acestuia, într-o fereastră de oportunitate de câteva luni.

Un prim eșec

Acum o săptămână am evocat constituirea filierei diplomatice ”discrete” China - Belarus – Ucraina - Germania – SUA, în vederea dezescaladării conflictului. Mulți cititori au fost surprinși: mass media vorbea numai și numai de tancuri. Dar, câteva ore mai târziu, Reuters a confirmat ceea ce eu dedusesem: președintele belarus, Aleksandr Lukașenko, a anunțat că ucrainenii „... ne cer să nu luptăm împotriva Ucrainei sub nicio formă, să nu ne ducem forțele acolo. Ei ne propun semnarea unui pact de neagresiune. Pe de altă parte, ei pregătesc acest amestec exploziv și se înarmează”- cu trimitere la furnizarea de tancuri din Occident.

Elementele târgului propus au devenit astfel publice: domnului Lukașenko i s-a cerut să nu furnizeze tancurile și echipajele solicitate de Rusia, în schimb Ucraina se angaja să nu atace Belarus. Dar brusc a intervenit ceva – probabil un telefon de la Kremlin. Iar partea belarusă a mai adăugat o pretenție: Ucraina să renunțe la tancurile occidentale, implicit la ideea unei contraofensive. Primind în schimb ce? Promisiunea că Rusia nu va escalada în primăvară războiul? Așa s-ar deduce din răspunsul dat de președintele Zelenski, la Sky News: președintele ucrainean a arătat că înainte de război a mai avut întâlniri cu domnul Putin, „un om care una spune și alta face”. Promisiunile domnului Putin nu au credibilitate. Atitudinea cinică a oficialilor regimului a fost recent sintetizată de secretarul britanic al Apărării, Ben Wallace: ”Am de gând să te mint, tu știi că mint și știu că tu știi că mint și tot am de gând să te mint”.

Prețul infamiei

Așa cum spuneam și astă-vară, domnul Putin se găsește exact în situația în care era Hitler în martie 1939. Cu câteva luni mai-nainte, la Munchen, dictatorul nazist ceruse Angliei și Franței să consimtă la anexarea unei părți din Cehoslovacia, regiunea Sudetă. Promitea în schimb că nu va mai ataca alt Stat european. Liderii din acea vreme ai Franței și Angliei au fost de acord, dar în martie 1939 Hitler a trecut la anexarea a ceea ce mai rămăsese din Cehoslovacia. Pentru politicieni, aceasta e o ”stratagemă”; dar Hitler era șef militar, deci el a comis ceea ce în termeni militari se cheamă o felonie, mai precis o infamie. Cuvântul fama, faimă, e din latină. Cel care își pierde bunul renume devine in-fam, lipsit de prestigiu, de credibilitate. Iar Hitler devenise infam: „un om care una spune și alta face”. Nimeni nu a mai riscat să încheie o înțelegere cu el.

La fel, domnul Putin, lider militar, a dat asigurări că nu are intenția de a ataca Ucraina – dar a atacat-o. Iar apoi, a dat asigurări că nu intenționează să anexeze teritorii – dar le-a anexat. Să remarcăm că dânsul a comis o infamie și față de domnul Xi Jinping: l-a mințit în față că nu are de gând să atace Ucraina. Deci, pentru Occident ca și pentru Orient, prin această serie de felonii, dânsul și-a pierdut credibilitatea: nimeni nu mai riscă să încheie o înțelegere cu dânsul.

Pierderea credibilității internaționale a fost o lovitură teribilă pentru Germania nazistă: după aceea, Aliații au refuzat orice negociere cu Hitler, cerând capitularea necondiționată. Asta a însemnat prelungirea războiului până la ultimele consecințe: distrugerea orașelor germane și moartea a milioane de civili și militari germani. Generalii nemți știau că acesta e riscul și acela va fi prețul infamiei. Așa cum militarii japonezi știau că vor avea de plătit prețul, atunci când, mimând negocierile de pace, au atacat Statele Unite fără declarație de război: Day of infamy. Prețul plătit de japonezi a fost copleșitor: Hiroșima, Nagasaki și furtuna de foc de la Tokio.

Iar atunci când Hitler și-a anunțat militarii că, în pofida cuvântului dat, are de gând să ordone o felonie, anume cotropirea a ce mai rămăsese din Cehoslovacia, șeful Statului Major, generalul Beck, a protestat într-o serie lungă de note. Apoi și-a dat demisia: onoarea militară nu-i permitea să servească sub ordinele unui infam. Din acel moment, liderii Armatei naziste, împreună cu șeful serviciului de informații și alți mulți, au conspirat neîncetat, inițial să îl aresteze pe Hitler, apoi să îl lichideze. Fiindcă lipsa de credibilitate a Fuhrerului submina poziția de negociere a Germaniei, și în caz de victorie, și în caz de înfrângere: atunci ca și acum, nimeni nu ar accepta să dea formă și valoare juridică verdictului armelor, semnând înțelegeri cu un infam.

În mod similar, după ce lipsa sa de credibilitate internațională a fost expusă public ca motiv de stopare a negocierilor, domnul Putin are a se teme de propriile sale structuri de forță. Fiindcă generalii ruși din vârful ierarhiei știu că, atât timp cât e comandant suprem, nu vor fi negocieri de substanță cu Occidentul: nimeni nu ar accepta să dea formă și valoare juridică verdictului armelor, semnând înțelegeri cu un infam.

Iar elitele politice și militare ruse își doresc în prezent negocieri, iar nu un război întins la nesfârșit. În mod semnificativ, generalul KGB Nikolai Patrușev, secretar al Consiliului de Securitate al Rusiei și aliat apropiat al lui Putin, critica joia trecută Occidentul, fiindcă „intenționează să depună în continuare eforturi pentru a prelungi acest conflict militar”. Mai mult, „chiar dacă faza fierbinte a conflictului se va termina, lumea anglo-saxonă nu va pune capăt războiului purtat prin terțe sate împotriva Rusiei și aliaților săi”. Aceste critici au survenit ca urmare a refuzului de a negocia cu liderul rus, lipsit de credibilitate.

Iar dacă nu vor fi negocieri, generalii ruși, care nu au simțul onoarei ca militarii germani, vor fi nevoiți să execute ordinele lui Putin: o nouă ofensivă rusească în primăvară, fără armament adecvat, fără efective instruite, deschizând drumul unei contraofensive ucrainene care poate duce la pierderea tuturor teritoriilor cucerite, ba chiar și a Crimeii. 200.000 de morți și de invalizi, o armată distrusă, pentru a reveni la frontierele din 1992?! Prețul infamiei. O nenorocire pentru care Putin nu va ezita să-i desemneze pe ei, pe generali, drept țapi ispășitori. Pot sfârși în ștreang! Fiindcă felonia lui Putin are două fețe: una întoarsă spre Occident, cealaltă întoarsă spre poporul său, căruia i-a promis că nu va fi nicio mobilizare! Deci, Putin are a se teme de un puci.

Iar Occidentul tocmai a anunțat termenii: generalii ruși au două luni ca să rezolve situația, ca să găsească un interlocutor mai credibil pentru negocieri. Fiindcă, așa cum a declarat ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, tancurile vor fi livrate Ucrainei „la sfârșitul lui martie, începutul lui aprilie”. Drept răspuns, domnul Putin a ordonat instalarea pe acoperișul unor clădiri administrative din centrul Moscovei a unor sisteme antiaeriene ”Panțîr - S1”.

Teroristul panicat

Reacția presei românești a fost pe lângă țintă: „Teroristul planetar Vladimir Putin a intrat în panică. Temându-se să nu fie lovit de vreo rachetă sau dronă ucraineană, a dispus luarea unor măsuri suplimentare...” Dar oare ucrainenii sunt atât de nepricepuți, încât să își păteze imaginea internațională atacând Kremlinul, monument din Patrimoniul Mondial UNESCO? Dar oare domnul Putin este atât de retardat, încât panica l-a apucat așa brusc, la 45 de zile după primele atacuri cu drone ucrainene cu rază lungă de acțiune, asupra aerodromului Engels?

Evident, nu dronele ucrainene, ci frica de altceva motivează ”militarizarea” acoperișurilor Moscovei. Domnul Putin n-ar fi luat măsuri atât de vizibile, dacă indiciile pregătirii unui puci n-ar fi fost la fel de vizibile. Și atunci m-am pus pe căutat aceste indicii. Aproape imediat mi-au atras atenția datele difuzate de o cunoscută organizație rusească pentru drepturile deținuților, ”Rusia din Spatele Gratiilor”. Conform Olgăi Romanova, șefa proiectul My Russian Rights, „42-43 de mii [de pușcăriași] au fost recrutați [de Grupul Wagner] până la sfârșitul lunii decembrie. Acum sunt, cel mai probabil, deja peste 50 de mii. Dintre aceștia, zece mii luptă pe front, pentru că toți ceilalți sunt fie uciși, fie dispăruți, fie dezertori, fie s-au predat”.

Afirmațiile doamnei Romanova au stârnit o furtună în mass media rusească: la Soledar au murit până în 5.000 de wagneriști, iar alți 15 – 20.000 sunt răniți. Bun, 10.000 sunt pe front, dar unde sunt restul de 15.000?! Îngrijorarea jurnaliștilor ruși este de înțeles: au dezertat 15.000 de pușcăriași înarmați? Se îndreaptă oare spre principalele orașe ale Rusiei? Oare vor face prăpăd? La care patronul Grupului Wagner, domnul Prigojin, a răspuns că „nu are o evidență centralizată” a dezertorilor și a celor eliberați, conform promisiunii, după 6 luni de front. Adică, își plătește mercenarii lună de lună, dar habar n-are câți sunt, nu are nicio evidență. Oare e plauzibil?

Iar atunci brusc Occidentul și-a reamintit că mercenarul Prigojin, spre deosebire de militarii ruși, nu a depus niciun jurământ față de domnul Putin. Are doar un contract comercial cu Kremlinul. Iar dacă Moscova e nemulțumită, n-are decât să-i ceară despăgubiri la Tribunalul de arbitraj comercial de la Haga. Iar The New York Times din 26 ianuarie titrează: „The Man Who May Challenge Putin for Power”...

Retragere cu foi de drum

Susținerile doamnei Romanova au fost validate de comunicatul Statului Major General al Ucrainei: „Pe parcursul a 10 zile, în unele așezări din regiunea Lugansk s-a observat o scădere a numărului de personal inamic... personalul militar profesionist încearcă în toate modurile posibile să rămână în spate”. Iar serviciile de informații britanice confirmă: dacă în decembrie atacurile rusești implicau întregi batalioane, acum rușii pornesc ofensive cu numai 140 – 160 de militari. Mai mult, zilele trecute presa internațională relata că Armata rusă folosește tancuri false, gonflabile, în apropiere de Zaporojie – pentru a masca retragerea forțelor sale.

Este ceea ce scriam eu de Sfântul Vasile: „... Rusia pregătește o viitoare ofensivă, cu efectivele ce vor fi mobilizate în ianuarie... O retragere de bunăvoie a celor circa 40.000 mercenari Wagner în spatele liniei fortificate ar permite trimiterea înapoia frontului a zeci de mii de militari ai Armatei ruse, cu echipamentul aferent, pentru a instrui și încadra mobilizații din al doilea val... Iar peste trei luni, când instruirea va fi terminată, o nouă Armată rusă, de 250.000 de militari, va răsări din spatele Liniei Wagner, pentru a ataca spre Kiev.” Deci de asta profesioniștii ”rămân în spate”.

Dar oare chiar rămân unde ar trebui? Încă de acum o lună, Philip Wsielewski, expert al Foreign Policy Research Institute din Statele Unite, comenta în New York Times: „nu există nicio garanție că acești militari ... odată ajunși, nu vor continua pur și simplu să fugă”. O fi, deci, acei 15.000 de pușcăriași înarmați ... dezertori? Dar atunci de ce domnul Prigojin îi tratează cu îngăduință? De ce nu se agită, nu apelează la Garda Rusă, la trupele FSB, de ce nu trimite patrulele de kadîroviți pe urmele fugarilor, să-i prindă și să-i execute cu barosul? Suspectă situație, suspectă atitudine!

Dar dacă acești mercenari recrutați de prin pușcării de fapt nu fug, ci se îndreaptă ordonat și discret, în grupuri mici, spre Moscova, având asupra lor documente militare din care reiese că sunt lăsați la vatră cu foi de drum, conform contractului? Că exact așa a pregătit Jukov, în 1957, lovitura sa de Stat. Iar în context devine explicabilă nu numai atitudinea îngăduitoare a domnului Prigojin, ci și faptul că, sub comanda sa, a fost construită în Ucraina o linie ”fortificată” de mântuială: oricum n-avea de gând să o folosească. Iar banii astfel deturnați i-a investit în alte proiecte – poate în cumpărarea comandanților Garnizoanei Moscova, și așa decimată?

Troica și puciul

Suspiciunile că Troica de pe Nipru pregătește un puci sunt vechi și bine mediatizate. Iar noul șef al trupelor ruse din Ucraina, generalul Gherasimov, e prea experimentat și prudent ca să se bage: ”coordonează activitatea” prin telefon, din biroul său de la Moscova. Fiindcă știe bine: în spatele lui Prigojin sunt alți mulți generali și ofițeri care-l înarmează, informează și acoperă. Dânsul e ”spărgătorul de gheață” care poate demola Regimul Putin.

Dar care e legătura dintre veleitățile grupării Prigojin – Surovikin – Kadîrov și sistemele Panțîr – S1? Păi legătura trece prin ... Algeria. 1954: după ce Franța a pierdut războiul din Indochina, în Algeria, colonie franceză, au izbucnit evenimente grave. Parisul a organizat o ”operațiune de menținere a ordinii” care s-a transformat curând în război colonial. În 1956, erau 400.000 de militari francezi în Algeria. Nici azi nu se știe câți algerieni au murit: între 300.000 și 1,5 milioane. Armata franceză a distrus 8.000 de sate, 2 milioane de algerieni au fost trimiși în lagăre de concentrare. Apropo, istorie la indigo: zilele trecute Guvernul rus a aprobat construirea a 24 de pușcării în Ucraina ocupată: 12 în regiunea Donețk, 7 în Lugansk, 3 în Herson și 2 în regiunea Zaporojie, unde urmează să fie construit și un lagăr de concentrare. Pe model algerian.

Paralelismul dintre războiul colonial din Algeria și războiul colonial din Ucraina e aproape perfect. În țară și în plan internațional, publicul și clasa politică reacționau din ce în ce mai critic la escaladarea violențelor comise de militarii francezi. Iar generalii de la Alger erau nemulțumiți de reacția publicului și a politicienilor. Exact la fel cum azi domnul Prigojin e nemulțumit de criticile publicului și deputaților față de mercenarii săi penali: a adresat o scrisoare lui Viaceslav Volodin, președintele Dumei, cerându-i să interzică relatările negative din presă și să modifice Codului penal, astfel încât "discreditarea" mercenarilor să fie pedepsită cu 5 ani de închisoare. Prioritățile Dumei au ajuns să fie stabilite de un fost pușcăriaș, adept al asasinării cu ciocanul în cap.

Iar de aici încolo, să privim spre viitor, prin prisma trecutului. În 1961, generalii au prins de veste că la Paris președintele de Gaulle negociază in armistițiu în Algeria, manevră politică pe care au interpretat-o ca o trădare: tocmai generalii îl aduseseră la putere pe de Gaulle în 1958, crezând că ”nu va abandona Algeria”. Dar situația nu mai era cea din 1958, de Gaulle nu avea de ales. În ianuarie, 92% dintre francezi votaseră pentru independența Algeriei. Poporul francez ar fi considerat ca o infamie ca președintele, în pofida jurământului, să nu acționeze în consecință. Președintele a ales să-și respecte jurământul, cu orice risc: la 22 aprilie 1961 a interzis orice zbor deasupra Parisului. Puciștii ocupaseră Algerul și exista pericolul să pună mâna pe prima bombă atomică franceză, care se afla pe un poligon din zonă! N-ar fi ezitat s-o folosească pentru șantaj.

De Gaulle a știut că interdicția de zbor pe care o decretase va fi aplicată, fără să fie nevoie să instaleze tunuri antiaeriene în Jardin des Tuileries: avea credibilitatea necesară. Iar în cinci zile a dejucat puciul. Dar oare astăzi domnul Putin mai are oare suficientă credibilitate în fața poporului și a militarilor ruși, pentru a dejuca un puci al Troicii de pe Nipru? Domnul Putin, cu care străinătatea refuză să negocieze, considerându-l vinovat de infamie repetată? Cel care și-a păcălit poporul cu mobilizarea, care și-a mințit armata cu ”modernizarea? Pe bună dreptate, domnul Putin se îndoiește că o eventuală interdicție de zbor deasupra Moscovei ar fi aplicată, drept care instalează tunuri antiaeriene de jur-împrejurul biroului său.

Ceea ce spune multe despre impasul în care dânsul a adus Rusia.