„Imperialismul umanitar”, invenția prin care elitele globaliste vor să controleze lumea. „Marile puteri susțin, ori de câte ori folosesc forța împotriva celor mici, că o fac spre binele acestora”

Este, într-adevăr, Uniunea Europeană garanția păcii pe continent și apărătorul drepturilor omului

Este, într-adevăr, Uniunea Europeană garanția păcii pe continent și apărătorul drepturilor omului în întreaga lume, așa cum pretind forțele așa-zis pro-europene? Sau e vorba numai de o perdea de fum în spatele căreia se ascund interese obscure? Nu vă grăbiți să răspundeți, sunt câteva lucruri delicate de luat în considerare când vine vorba de a descifra politicile marilor puteri.

Uniunea Europeană și-a asumat de câteva decenii încoace, alături de Statele Unite, rolul de apărător al drepturilor omului. Fostul premier britanic Tony Blair este cel care a formulat această doctrină într-un discurs rostit la Chicago pe 22 aprilie 1999. „Suntem toți internaționali acum, indiferent dacă ne place sau nu ... Nu putem întoarce spatele la conflictele și la încălcările drepturilor omului din alte țări, dacă vrem să fim în siguranță. În ajunul noului mileniu, suntem acum într-o lume nouă. Avem nevoie de noi reguli pentru cooperarea internațională și noi modalități de organizare a instituțiilor noastre internaționale... Suntem martorii începuturilor unei noi doctrine a comunității internaționale”.

Marea noutate a acestei „doctrine a comunității internaționale”, numită de atunci Doctrina Blair, este că „intervențiile umanitare” și „dreptul de a proteja” prevalează asupra „neamestecului în treburile interne”. Pentru noi, cei care am trăit în regimul Ceaușescu astfel de declarații nu sună deloc rău. Până la urmă, un popor nu poate fi lăsat la voia unui dictator nebun...

Greșeala pe care o facem când gătim ciorbă. Niciodată nu ne-a trecut prin cap

Ana Morodan, sfaturi de afaceri pentru Bianca Drăgușanu. În ce domeniu ar putea vedeta să dea lovitura

Numai că, realitatea este de multe ori mult mai complexă, iar cuvintele frumoase ascund de multe ori intenții mai puțin onorabile. O demonstrează modul în care s-a aplicat această doctrină în relațiile internaționale. Cronologic, Kosovo este primul exemplu și nu e tocmai de bun augur. În provincia sârbească, comunitatea internațională (mai precis, Alianța Nord Atlantică) a intervenit deschis în favoarea unei organizații teroriste cu adânci rădăcini în crima organizată (Armata de Eliberare din Kosovo) acuzând autoritățile iugoslave de „purificare etnică” și grave atingeri aduse drepturilor majorității musulmane din regiune. Departe de mine ideea că albanezii kosovari nu au fost victimele represiunii autorităților și a voluntarilor sărbi, numai că nici teroriștii kosovari nu erau tocmai niște îngeri. De altfel, evoluția Kosovo, după intervenția „salvatoare” a NATO, demonstrează că totul a fost o eroare de proporții. Astăzi, Kosovo nu este altceva decât un stat eminamente mafiot, placă turnantă a traficului de ființe umane și de organe. Asta ca să nu mai vorbim de atacurile repetate și teroarea permanentă în care trăiesc sărbii din regiune, Doctrina Blair a fost aplicată, însă, și în Irak. Sub pretextul că Saddam Hussein dezvoltă arme de distrugere în masă, Tony Blair a angajat Marea Britanie într-un război în Orientul Mijlociu. Arme de distrugere în masă nu s-au găsit, iar probele invocate de Blair s-au dovedit false. Nota de plată n-a plătit-o însă politicianul englez, ci milioanele de irakieni a căror țară a fost devastată și lăsată pradă islamiștilor.

Blair a continuat, însă, să pledeze pe față împotriva regulilor internaționale agreate încă din 1648, când s-a încheiat Pacea de la Westphalia. Chiar dacă noua doctrină se afla într-o contradicție clară și cu articolul 2 din Carta ONU, („Toți membrii se vor abține în relațiile lor internaționale de la amenințarea sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat.”) ea a fost aplicată în continuare în timpul Revoluțiilor Colorate sau în timpul Primăverii Arabe. Rezultatele dezastruoase ale acestei politici le știți mai bine decât mine. Le-a recunoscut deschis, de altfel, în 2017, și o altă reprezentantă a establishmentului progresist din Marea Britanie, Theresa May: „Este în interesul nostru, al Marii Britanii și al Statelor Unite, să apărăm împreună valorile, interesele și ideile în care credem. Asta nu poate însemna, însă, reîntoarcerea la politicile falimentare din trecut. Zilele în care Marea Britanie și America interveneau în state suverane pentru a încerca să refacă lumea după propria imagine sunt încheiate”. Poate că SUA și Marea Britanie au abandonat doctrina Blair, deși sunt încă nenumărate semne de întrebare în această privință... E, însă, cert că Germania și Franța încă o mai utilizează. E drept, nu pentru a justifica o intervenție militară, ci pentru a forța regimuri legitime și democratice să acționeze împotriva intereselor propriilor cetățeni. Cazul presiunilor care se fac asupra Italiei să accepte debarcarea imigranților aduși de navele așa-zis umanitare este, cred, exemplul cel mai potrivit.

Belgianul Jean Bricmont, profesor la Universitatea catolică din Louvain, numește această doctrină „Imperialism umanitar”: „Când dictatorii, regii, șefii, aristocrații, birocrații sau forțele coloniale au folosit forța împotriva adversarilor lor, au avut nevoie de o armă ideologică (...) Marile puteri susțin, ori de câte ori folosesc forța împotriva celor mici, că o fac spre binele acestora, cu alte cuvinte, puterea cuceritoare este altruistă”.

„Imperialismul umanitar” a evoluat în ultimii ani. Acum nu mai e vorba de folosirea forței, ci de un șantaj continuu la adresa liderilor politici care încearcă să apere suveranitatea țărilor lor în fața elitelor progresiste.