Uniunea Europeană nu reușește deloc să gestioneze criza provocată de coronavirus.
O mare parte a continentului continuă să rămână blocat, statele membre sunt furioase pe Comisia Europeană, iar pentru o bună parte din zona euro, 2021 pare a fi un an la fel de dificil ca şi 2020. Statele membre aflate la sud de UE riscă să piardă un sezon de vară crucial, în timp ce întregul continent nu va reveni la niciun fel de „normalitate” înainte de 2022.
Un început greşit
De la începutul acestei crize a fost mai mult decât clar că singura ieșire posibilă ar fi fost distribuirea eficientă a vaccinurilor. Pentru a face acest lucru, ar fi fost necesar să ne mișcăm rapid, lucrând cu companii private și cu experți din sector. Cu toate acestea, Uniunea Europeană a devenit foarte repede o victimă a forțelor majore, cum ar fi atât Regatul Unit, cât și SUA.
Deja din prima săptămână a lunii februarie, aceste eșecuri erau vizibile în ochii întregii lumi. În timp ce Israelul administrase deja 59 de doze de vaccin pentru fiecare 100 de persoane, Marea Britanie administrase 15 doze, Statele Unite 10, iar Uniunea Europeană mai puțin de trei. Acum, întreaga UE şi-a dat seama că acesta a fost un eșec colosal.
Eșecurile Comisiei Europene
În loc să angajeze experți din industrie pentru a supraveghea tranzacțiile cu companiile farmaceutice privind vaccinurile, așa cum a procedat Marea Britanie, Uniunea Europeană a folosit negociatori comerciali. Această decizie a determinat UE să se concentreze în primul rând pe prețul vaccinurilor, în loc să se întrebe când vor fi livrate efectiv. Când a devenit evident că unele companii de medicamente distribuiau vaccinuri către alte state care se mişcaseră mai rapid, Ursula von der Leyen a încercat să dea vina pe companiile farmaceutice, şi nu pe procesul deficitar de luare a deciziilor din UE.
Controversa s-a intensificat expunând pe parcurs, unul câte unul, eșecurile Comisiei. Într-un moment bizar de reacție exagerată, Comisia Europeană a luat pentru o clipă în considerare declanșarea măsurilor de urgență în acordul Brexit, care ar fi stabilit o graniță între Republica Irlanda și Irlanda de Nord, astfel încât să blocheze exportul de vaccinuri în Regatul Unit. Deși ulterior Comisia s-a răzgândit asupra acestei decizii, organizaţia suferise deja o serie de daune politice majore care i-au slăbit reputația la nivel mondial.
Situaţia s-a degradat şi mai mult atunci când atât Ursula von der Leyen, cât și Emmanuel Macron au pus sub semnul întrebării eficacitatea vaccinurilor britanice. În mod ironic, persoanele care avertizaseră mereu despre politicile „post-factuale” și „știrile false” îi încurajau în acel moment pe oameni să fie atenți la vaccinurile care le salvează viața. Cercetările de la Universitatea din Oxford au respins prompt teza lui Von der Leyen și a lui Macron.
Unul dintre cele mai proaste momente ale UE
Acela a fost episod urât, atât pentru Comisia Europeană, cât și pentru Uniunea Europeană, care a aprins reflectoarele asupra unor probleme mai serioase din centrul proiectului. Într-o democrație „normală”, Ursula von der Leyen ar fi fost acuzată de un lider de opoziție ales și şi-ar fi asumat întreaga responsabilitate pentru oamenii pe care îi conduce. Pe de altă parte, în Uniunea Europeană, unde președintele Comisiei Europene este desemnat și nu ales democratic, astfel de mecanisme nu sunt posibile.
Pentru britanici, criza reprezintă un memento puternic al motivului pentru care au votat pentru Brexit. Când țara a aderat pentru prima dată la Comunitatea Europeană, în 1975, principalul motiv pentru care oamenii doreau să facă parte din aceasta era un pur pragmatism economic - credința că integrarea europeană va funcționa. Numai că astăzi, aceeași teză este foarte greu de susținut.
Diviziuni din ce în ce mai mari între statele membre
În ultimii douăzeci de ani, cele mai nordice state ale zonei euro, precum Germania și Olanda, au făcut mari progrese comparativ cu statele din sud, unde nivelul de trai, salariile și creșterea s-au oprit, în special pentru alegătorii cu venituri mai mici. Și, deși Uniunea Europeană a creat recent un fond de redersare de 750 miliarde de euro, care reprezintă aproximativ 4% din PIB, aproape toți experții știu că, în contextul în care o mare parte a continentului continuă să fie blocat, iar vaccinurile sunt gestionate în mod mizerabil, această sumă este foarte îndepărtată de cea necesară realmente.
Mai mult decât orice altceva, criza pare a fi destinată să arunce lumina asupra inegalităților existente în inima zonei euro, iar pe termen lung, situaţia va avea repercusiuni politice.
Pentru alegătorii Brexitului, toate acestea sporesc convingerea că UE s-a extins dincolo de posibilitățile sale și că nu are puterile politice și fiscale necesare pentru a rezolva crize de acest nivel. Coronavirusul a scos în evidenţă aceast aspect și, de fapt, în mijlocul pandemiei, doar 30% dintre cetățenii britanici au declarat că au o opinie „favorabilă” asupra UE. Înainte de coronavirus, unii oameni se întrebau dacă britanicii se vor răzgândi și vor încerca să „adere la” UE. Acum, nimeni nu mai crede asta.
Criza coronavirusului este cea de-a treia criză consecutivă gestionată mizerabil de UE, după criza datoriilor suverane care a urmat Marii Recesiuni și cea a urgenței refugiaților care a izbucnit în 2014 (şi care nu a fost încă rezolvată pe deplin).
Aşa cum nu au fost rezolvate nici problemele persistente referitoare la „statul de drept” dintre Est și Vest, cu guvernele poloneze și maghiare mai puternice ca niciodată. Și dacă privim dincolo de ceea ce apare la suprafață, vom putea percepe marea neîncredere a publicului faţă de instituțiile UE. De exemplu, conform celor mai recente date furnizate de sondajele Eurobarometro, doar 38% dintre italieni au încredere în Parlamentul European (față de 55% dintre germani).
Cele care vor beneficia cel mai mult de pe urma acestor probleme vor fi partidele populiste, care rămân o forță concretă în multe state membre ale UE.
Deși nu există nicio îndoială că unii populiști au suferit de pe urma aceastei criză, în timp ce alții, precum Partidul Libertății din Olanda, sau Fratelli d’Italia, par să se descurce mult mai bine în sondaje. În 2021 am văzut deja mișcarea „Chega” din Portugalia obținând voturi bune la alegerile prezidențiale, în timp ce într-un sondaj recent privind viitoarele alegeri prezidențiale din Franța de anul viitor, Marine Le Pen are 48%, faţă de procentul de 52% al lui Macron. Acesta fiind cel mai înalt procent înregistrat vreodată de Le Pen.
Numirea recentă a primului ministru Draghi în Italia va avea probabil repercusiuni asupra alegătorilor din peninsulă, care doresc democrație şi nu tehnocrație. Foarte probabil că Draghi va fi urma scenariul deja jucat de Mario Monti, care a reprezentat contralovitura ce a deschis calea Mișcării Cinci Stele. În mijlocul ultimei crize care a zguduit Europa, nu este greu să întrezărim deja semințele care vor răsări în timpul următorului val de revolte politice împotriva Bruxelles-ului. (Rador)
Recomandările noastre
