Originea românilor - iată un subiect incitant, seducător, controversat. Dar de ce-ar stârni polemici?!
Pentru că literatura pe tema asta este timidă și puțină. Pentru că în lumea academică mereu a contat mai degrabă ce-au făcut alții decât ce-a făcut tribul nostru. Pentru că nici străinii n-au dat doi bani pe niște oameni care oricum n-aveau părere bună despre ei. Istoria este scrisă de oameni și nimic din ceea ce ți se pare măreț sau josnic la un moment dat nu are importanță, decât în măsura în care un scrib a consemnat acel fapt.
Pe vremea studenției mele mă luptam să ajung la fondul secret al Bibliotecii Fundațiilor Regale din Iași. Îmi dau seama, scriind, că biblioteca nici nu se numea așa, oficial, dar așa-i spuneau toți locuitorii Copoului, ca să-i păstreze viu spiritul ei de demult. În biblioteca de la Râpa Galbenă erau închise niște cărți pe care n-avea voie să le vadă ochi de om. Erau interzise, din varii motive. Unele conțineau idei sau doar aluzii religioase, altele vorbeau despre vechiul regim, regalist, iar altele pur și simplu susțineau teorii pe care stăpânii de-atunci le considerau nocive pentru ei, pentru rudele lor și chiar pentru tot poporul.
Una dintre aceste cărți era Originea Românilor de Alexandru Philippide, vol I-II, Tipografia Viața Românească, Iași, 1923-1928. Ca să ajung la această carte mi-au trebuit niște luni de zile. Am depus cerere la decan. Apoi am cerut o recomandare de la un profesor înțelegător. În fine am vorbit cu politrucul care răspundea de bibliotecă. M-am văicărit, arătând că viața mea toată e sfârșită dacă nu apuc să studiez acea carte, fără de care educația mea ar fi avut de suferit rău. Și când nu mă mai așteptam deloc, am primit în fine aprobarea de-a examina Originea Românilor, la sală, o sală specială, din cupolă, unde erau ținute cărțile vinovate. Permisul meu s-a întins pe două zile. Două zile memorabile și intense. Dacă m-ar pune cineva să le povestesc, aș face un roman, pentru că în memorie mi se păstrează intactă fiecare descoperire, fiecare însemnare, fiecare cuvânt care mi-a intrat în creier cu aripioare de argint. Aici trebuie să vă spun că Originea Românilor nu este o carte, ci un moment de erudiție și de dragoste, un cufăr cu bijuterii lingvistice, și cu cea mai spectaculos de argumentată teză. E o carte despre români, așa cum i-a surprins pe ei istoria, în documente riguros catalogate și comentate de acest cărturar rar, care a fost Alexandru Philippide. Aici se află și cele două surse bizantine care-au consemnat povestea lui torna, torna fratre, compilată apoi conștiincios de multe generații de filologi ai școlii comuniste. Tot aici se află documentul care atestă strămutarea peste Prut a peste 1000 de familii după Retragerea Aureliană. Dar mai presus de documente, sunt comentariile, glosarele de cuvinte și analizele comparate. Este imposibil să deschizi acest volum și să nu te cutremuri la gândul că această carte a fost interzisă. Din primul volum afli ce-au scris alții despre originile românilor, iar cel de-al doilea face o analiză comparată între română și albaneză. Căci Philippide este un fel de arheolog, care a săpat în labirintul limbii române pentru a găsi orice indiciu al demnității ei. El a stabilit prin analiză filologică acele cuvinte de care ne batem astăzi joc din seria viezure, strugure, barză. Numai că spre deosebire de numeroșii papagali, el recurge la argumente solide, care presupun comparația cu numeroasele limbi care au atins, contaminat sau supărat în vreun fel limba română. Aici apar informații valoroase despre dialectele balcanice ale românei, influențe ale limbilor slave, sau ale altor neamuri trecătoare, printre care și cumanii.
Și-atunci, bineînțeles, te întrebi de ce-a fost interzisă cartea asta? O să vă spun pe scurt: pentru că Philippide crede că românii s-au format ca popor atât la sud cât și la nord de Dunăre, în mai multe etape și în circumstanțe diverse. Și? Se vor întreba unii. Pentru regimul comunist aceasta era o catastrofă. Mi-e prea lehamite să vă explic de ce, dar pot să vă spun cu certitudine că această carte nu doar că a fost interzisă pe vremea aia, ci ea a continuat să zacă și după aceea, aruncată la marginea istoriei. Nu pentru c-ar mai fi avut cineva ceva cu ea, ci pentru că pur și simplu n-a avut cine să se ducă să dea șpagă pentru ea ca să fie reeditată.
A fost o carte singură, o carte orfană. Bună de copiat în teze mărețe de doctorat, în lucrări academice groase și bolnave de câte cuvinte au fost băgate cu de-a sila în ele.
Editura Universității Al. I. Cuza din Iași a reeditat-o în 2014-2016, iar o mână milostivă de român a copiat-o aici:
Mereu am fost de părere că e mai bine să ai o carte care dovedește că te-ai născut ieri, decât să nu ai nicio identitate.
Recomandările noastre
