Comentariile legate de apariția acestui interviu au fost, așa cum mă așteptam, destul de aprinse. Materialul, preluat din revista Periscop a Cadrelor Militare în rezervă și în retragere din Serviciul de Informații externe, cuprinde viziunea generalului colonel (r) Iulian Vlad asupra evenimentelor din Decembrie 1989, a personajelor- cheie din jurul lui Nicolae Ceaușescu, dar mai ales a modului în care s-au făcut „jocurile” pentru preluarea puterii.

Așa cum am mai spus, atunci când ne aplecăm asupra unor evenimente istorice recente este foarte greu să putem vorbi de eroi și ticăloși, utilizând judecăți absolute. Biografiile și acțiunile multora din cei care ne povestesc cum au trăit și au văzut evenimentele din 1989 sunt mult mai nuanțate decât ne-am dori. Ca om care a fost și este paionat de istorie vă pot spune că dezvăluirile generalului Vlad (foto) sunt un eveniment pe care l-am așteptat de multă vreme.

Știam, de la el personal, sau de la oameni apropiați fostei conduceri a Securității pe care i-am intervievat de-a lungul timpului, multe din amănuntele pe care le publicăm acum. Dar niciodată nu le-am găsit susținute de cel care a condus unul din cele mai temute servicii de informații din fostul lagăr socialist, Departamentul Securității Statului, generalul Iulian Vlad. În ultimii ani au mai apărut relatări ale acelor vremuri, dar valoarea istorică a interviului realizat de doi foști comandanți din SIE, generalul Petru Neghiu și colonelul Alexandru Omeag, este dincolo de orice îndoială.

În episodul anterior, Generalul povestește cum s-a întâlnit cu Ion Iliescu. „Spuneam că dintre toți, cel mai bine l-am cunoscut pe Ion Iliescu, pe care pentru prima oară l-am întâlnit în martie 1949 la CC al UTM.(…) Întâmplarea a făcut ca tatăl lui Iliescu să nu fi fost în raporturi dintre cele mai bune cu Gheorghe Gheorghiu- Dej. La un moment dat se pare că au existat între ei și niște conflicte, iar Gheorghiu-Dej a hotărât îndepărtarea lui din structurile de decizie, decizie susținută și de alți fruntași ai partidului.

Lovitura putea fi fatală pentru viitorul politic al tânărului Ion Iliescu, dacă nu intervenea la momentul oportun Nicolae Ceaușescu. (…)

Nu am fost prieten cu Ion Iliescu, dar eram colegi, ne spuneam pe nume.(…)

Așa cum am arătat, cu Ion Iliescu nu numai că m-am cunoscut cu decenii în urmă, dar am avut și relații de muncă. Cu toate acestea la întrebarea lui Vladimir Tismăneanu pusă într-un interviu: „Când l-ați cunoscut pe generalul Vlad?”, Iliescu i-a răspuns fără să clipească: „În decembrie 1989!(…)”

În această a doua parte, intrăm mult mai mult în măruntaiele evenimentelor din 1989, deschizându-se noi perspective asupra a încă două persoaneje-cheie din acele momente.

Nicolae Militaru, numit de Ion Iliescu încă din Decembrie 1989 în postul de ministru al Apărării Naționale, deși se știa că fusese recrutat de serviciul sovietic de informații militare GRU.

Silviu Brucan, cel care imediat după revoluția din 1989 a fost membru pentru aproape 2 luni în Consiliul Frontului Salvării Naționale, după care a demisionat. În această calitate a fost citat spunând: „Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”, „profeție” care i-a atras porecla de Oracolul din Dămăroaia. Un personaj interesant despre care acum aflăm că a fost recrutat de Mossad. Dar nu numai…

Vă propun să aveți în minte, atunci când citiți acest fragment, următoarea afirmație a Generalului Vlad:

„Ulterior, când s-au mai sedimentat lucrurile și s-a putut face o analiză cât de cât mai aprofundată și pertinentă, s-a stabilit fără putință de tăgadă ca evenimentele din Decembrie 1989 au fost determinate de incitările și acțiunile directe pornite din exterior, pe fondul unor nemulțumiri interne incontestabile”.

Decembrie 1989

​ (…) Intrând în încăperea unde mă aflam, Militaru vine direct la mine și-mi zice: „Tovarășe general, s-a hotărât ca Trupele de Securitate și USLA să fie subordonate Armatei, iar Armata o conduc eu”. Era prima oară când aflam lucrul acesta, la fel și generalul Gușă, care era alături. Am întrebat: „Cine a dat acest ordin?” „Noi!”, a fost răspunsul. Zic: „Tovarășe general, deși nu înțeleg rațiunea pentru care îmi sunt luate de sub comandă aceste mari unități, eu sunt aici și vom face tot ceea ce este necesar de făcut în această situație”.

Pe urmă a venit Ion Iliescu. „Salut, tovarășe Vlad”. Ne-am dat mâna... și a plecat. A venit la un moment dat și Alexandru Drăghici, căruia în calitatea de fost ministru de Interne i se datorează mult pentru tot ceea ce a făcut bun în MAI și în mod special pentru pregătirea cadrelor acestui minister. Era împreună cu soția. Alexandru Drăghici a venit la mine și m-a îmbrățișat. „Mă bucur că te văd aici. Ai grijă să nu se întâmple ceva în țară!” Și tot așa s-au perindat, cum vă spuneam, unii și alții, iar din teritoriu veneau tot felul de informații care mai de care mai deosebite. Și mi-am fixat acolo comandamentul, dacă se poate numi astfel. M-am așezat împreună cu generalul Gușă la fostul birou al lui Silviu Curticeanu, unde erau telefoanele de care aveam nevoie și am început să lucrăm.

Toate „mărimile” care dăduseră năvală s-au pulverizat... A plecat și Ion Iliescu. Ne-am salutat și nimic mai mult. S-a dus la televiziune, unde după cum se știe a ieșit pe post, apoi a plecat la Ministerul Apărării Naționale, unde ajunsese cu ceva timp înainte Stănculescu. Au participat la un fel de reuniune cu unele cadre militare de conducere. Eu am delegat pentru această ședință pe col. Gheorghe Rațiu, șeful Direcției I.

Între timp, Tudor Postelnicu și Ion Dincă fuseseră arestați de maiorul procuror Dan Voinea, care începuse să-și intre în rol... Fuseseră legați cu mâinile la spate și puși în genunchi lângă un perete. Vai de capul lor în ce hal arătau...! Îi scuipau (la propriu) unii care până atunci le lingeau tălpile bocancilor. Și scena aceasta mizerabilă o patronau Dan Voinea și unii colegi ai lui de la Procuratura Militară.

Generalul Gheorghe Diaconescu, prim-adjunct al Procurorului general la acea vreme, a trecut și el pe acolo și a privit impasibil în jur. Toți procurorii prezenți acolo își intraseră în rolul de „mari apărători ai justiției”, uitând că, până în momentul anterior, fuseseră de partea sistemului, că fără ei nu se putea face absolut nimic. În paranteză fie spus, este o mare nedreptate a istoriei, pentru că și după evenimentele din august 1944 slujitorii vechii justiții, care reprimaseră fruntașii mișcării muncitorești, au trecut de partea comuniștilor și îi judecau pe cei care le fuseseră șefi anterior. Exact același lucru s-a întâmplat și după evenimentele din decembrie 1989. Și totdeauna ei au rămas deasupra. Pe ei nu i-a întrebat nimeni: „De ce ați făcut asta înainte și de ce acum îndrăzniți să-i acuzați pe cei cu care ați hotărât ceea ce ați făcut?”.

Foto: Nicolae Ceauşescu

Slugile noilor stăpâni și degringolada contraspionajului militar

... Eram în Comitetul Central. Nu pot să vă spun cât de grave erau problemele din țară, evenimente cu morți și răniți în câteva localități, unități ale Armatei care dădeau semne de insubordonare și o serie întreagă de alte lucruri îngrijorătoare. Noi n-am avut asemenea situații, dar mi s-au întrerupt la un moment dat legăturile telefonice operative (TO) cu unitățile. S-a supărat pe bună dreptate și generalul Gușă, care știa, desigur, cine sunt cei care gestionează acele legături telefonice. L-am luat la telefon pe generalul Pintilie Stelian, adjunct al ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor și i-am spus: „Vezi, te rog, ce se întâmplă cu telefoanele. Uite, nu mai putem vorbi. Suntem pur și simplu blocați. Te rog ia urgent măsuri.” Că câr, că mâr! mi-am dat seama că este ceva în neregulă, pentru că la un moment dat a „murit” și telefonul guvernamental. Șiatunci, l-am sunat din nou pe Pintilie: „Uite ce este! Ai o mare responsabilitate în legătură cu cele ce se-ntâmplă. Dacă nu restabilești aceste legături în termenul cel mai scurt și nu le asiguri fiabilitatea necesară, ține seama că vei purta o grea răspundere.” Bineînțeles, Pintilie s-a plâns imediat noului său șef nemijlocit (generalul Stănculescu), de care devenise de nedespărțit. Până atunci, Pintilie putea să stea la ușa de la cabinetul unui șef 24 de ore din 24 și nu s-ar fi plâns nimănui. De data aceasta s-a dus și s-a jeluit lui Stănculescu, care mi-a dat imediat telefon: „Tovarășe general, l-ați admonestat pe Pintilie?” Zic: „Da!... Și vă spun și dumneavoastră, tovarășe general: ceea ce se întâmplă este un lucru foarte grav. Și nu știu în ce mod se va răspunde pentru asta. Dacă mie și generalului Gușă ni se taie legăturile telefonice operative și guvernamentale, înseamnă că este sabotaj pe față. Cine poartă răspunderea pentru acest lucru?”.

Foto: Ion Iliescu

Ca să aflu mai târziu că a fost un prim moment regizat de Stănculescu, care în zilele și anii care au urmat după evenimente, inclusiv cu câteva săptămâni înainte de a muri, de nu știu câte ori a ținut să mă vadă și să-mi vorbească, îngăimând de fiecare dată scuze neconvingătoare.

Stelian Pintilie absolvise Academia Tehnică Militară cu rezultate foarte bune. Fusese recrutat încă din Academie, mai întâi de către cei ce la Direcția a IVa, contrainformații militare. După absolvire, l-am încadrat la USLA și i-am dat în responsabilitate Sectorul Tehnic. Eu am ținut foarte mult la el, l-am avansat și în grad, la excepțional, de vreo două ori. Într-una din zile, aflându-mă la șeful statului, după ce am terminat ce aveam să-i raportez, acesta îmi zice: „Am nevoie de o propunere pentru adjunct de ministru la Poștă... Să fie inginer. Nu vreau să mai punem de la armată. Să-l dați de la voi. Vezi, în timpul cel mai scurt, să-mi prezinți propunerea. Chiar după-masă dacă ai propuneri, să vii să mi le prezinți”. M-am dus la minister, am pregătit trei referate cu propuneri, pe Pintilie punându-l pe primul loc. Erau niște reguli stricte la care Ceaușescu ținea foarte mult. La referat se atașa întotdeauna și fotografia pe cât posibil recentă a candidatului.

După-amiază m-am înfățișat la Cabinet și i-am prezentat lui Ceaușescu propunerile. Prima a fost cu Pintilie, pe care am susținut-o cât am putut de convingător. Mai aveam și alte propuneri, iar pe președinte l-a mulțumit faptul că am venit pregătit cu mai multe alternative. S-a uitat apoi la fiecare referat în parte și m-a întrebat: „Tu pe care l-ai alege?” Zic: „Acesta”. Și-am pus degetul pe referatul lui Pintilie. „Bine. Și eu tot la ăsta m-am gândit”. Era într-adevăr cel mai indicat dintre toți. „Vino cu el mâine, la prima oră”. A doua zi dis-de-dimineață l-am chemat la mine, și i-am spus: „Mergem la Președintele țării. Să nu te pierzi, să te prezinți regulamentar, pentru că vrea să te cunoască. Cine știe, poate are un plan”. Eu nu puteam să-i spun ce se intenționează. Am fost cu el la președinte, s-a prezentat bine și pe loc i-a comunicat că îl numește adjunct al ministrului Telecomunicațiilor. Era departamentul în care și noi aveam cele mai mari interese...

Dar în zilele lui Decembrie ‚89, în care am mai fost liber, am aflat niște lucruri care explicau convingător reacțiile sale din timpul evenimentelor. Astfel, înainte de a fi fost recrutat de Direcția a IV-a, fusese trecut în „solda” Direcției de Informații a Armatei - DIA. La recrutarea lui de către Direcția a IV-a nu a spus că este și agent al DIA, iar „băiatul” a rămas cu „calitatea” de agent dublu, evident cu acordul șefilor de la DIA, cărora le-a raportat imediat ce statut are. Adus la noi, l-am angrenat din plin în problemele specifice, devenind astfel prizonierii celor de la DIA care, nu numai în cazul acesta, ci și în altele, ne-au lucrat... Iar contraspionajul nostru militar, o spun cu mare regret, a fost linia de activitate care cel mai adesea m-a dezamăgit.

Lăsându-l pe Pintilie deoparte, am în vedere acum lucruri mult mai grave: nu de puține ori oameni ai KGB și GRU au jucat țonțoroiul, cum se spune, în câteva obiective militare foarte importante, reușind să racoleze unele din cadrele superioare, de comandă, din MApN. În acest timp, „profesioniștii” din Direcția a IV-a raportau superiorilor niște bombe și bombițe de genul: „Locotenentul Popescu a ciupit-o pe Marioara”, sau „Căpitanul Ionescu a fost văzut în cârciumă”, pentru a justifica faptul că se lucrează, domnule, nu glumă!!! Or Direcția de contrainformații militare a fost creată pentru a apăra armata de penetrarea serviciilor de spionaj străine și nu pentru a intra tam-nesam în viața cadrelor, sub motivul protejării lor, așa cum din păcate s-a întâmplat uneori.

În schimb, cazul Nicolae Militaru a fost mai bine lucrat. Stabilindu-i-se cu exactitate statutul de agent activ al GRU, a fost lucrat cu toate mijloacele muncii informativ- operative. Așa a fost posibil să fie prevenite unele acțiuni deschise pe care le proiecta și care, cu siguranță, ar fi avut urmări dintre cele mai dăunătoare. În decembrie 1989, prima grijă a lui Militaru a fost să intre în posesia dosarului său de urmărire informativă. Imediat după declanșarea evenimentelor, l-a chemat la el pe șeful serviciului de linie de la Direcția a IV-a și i-a cerut pe tonul cel mai imperativ: „Să-mi aduci imediat toate dosarele, toate hârtiile care se referă la mine!”. Nu știu dacă ofițerul nostru contrainformator, de fapt șeful serviciului de linie, a articulat vreo vocabulă, dar s-a conformat imediat și i-a adus brațul de dosare pe care i le-a pus în față. Erau acolo de toate. De la „facerea lumii până la zi”.

​

Brucan l-a împins în față pe Ion Iliescu ca pe trimisul lui Dumnezeu, iar pe Petre Roman, pupilul său, l-a pus pe poziția a doua

Ca să nu vă încerc prea mult răbdarea, voi începe cu Brucan! El a fost creierul și, după părerea mea, manipulatorul principalelor personaje și evenimente din Decembrie 1989 pe care le-a învârtit pe degete cum a vrut. Nu a făcut excepție nici Ion Iliescu. Ba, dimpotrivă. Pe Petre Roman el l-a propulsat în funcția de prim-ministru. Pe ce criterii? Putem deduce!

Brucan avea să ne plătească și nouă niște polițe mai vechi. Pe tot parcursul anilor care trecuseră, cu toate că fusese și colaborator calificat, inițial al Direcției de contraspionaj și apoi al DIE când a fost promovat în diplomație. Atunci s-au dat toate documentele în partea cealaltă, după cum erau regulile. Dar nici unii și nici ceilalți n-au făcut cu el nicio scofală.

Brucan a fost implicat efectiv mai întâi ca agent al sovieticilor. După ce a plecat ca ambasador în America, a devenit agentul celorlalți și, pentru orice eventualitate, gândindu-se poate nu numai la origini ci și la viitor, a devenit și agent Mossad. Deci, a lucrat cu toți, pe care i-a servit cu credință și devotament, mai puțin România.

Când i s-au descoperit o seamă de lucruri grave, practic acte de trădare, și i-am raportat lui Ceaușescu propunerea de a-l aresta, răspunsul a fost: „NU! Să-l țineți sub un strict control informativ”. Apoi, atunci când Brucan și-a manifestat dorința de a pleca în America, Ceaușescu a ordonat să i se dea drumul cât mai repede. Credea, probabil, că nu se va mai întoarce și astfel va scăpa de el. Eu cred și acum că Brucan trebuia arestat. Același lucru trebuia făcut și cu László Tokés. Dar și într-un caz și în celălalt Ceaușescu s-a opus, iar rezultatul a fost cel care s-a văzut. Va urma