Dacă aduni voturile obţinute la alegerile europarlamentare de ultimele cinci partide, observi că abia sunt cu foarte puţin mai multe decât voturile invalide.
Partidul Verde a obţinut cel mai prost scor: abia 19.820 de voturi. Potrivit unui raport al Curţii de Conturi, această formaţiune n-a declarat că ar fi primit vreun leu sponsorizare sau că ar fi produs vreun material publicitar. E foarte plauzibil.
În realitate, impresia este că nici măcar cei aproape douăzeci de mii de votanţi ai verzilor n-au auzit de acest partid, iar de faptele lui nici atât. Cunosc doi oameni care au votat cu verzii, dar numai din frondă faţă de „granzii“ politicii româneşti care îi dezamăgesc constant. Ce înseamnă asta? Pe de o parte, că verzii reprezintă cel mult o pată de culoare în ecuaţia politicii din România. Pe de altă parte, că e loc pe acest culoar pe care, practic, nu există nimeni. E un culoar tentant. Argument pentru visători: se pot face multe lucruri cu adevărat bune. Argument pentru pragmatici: se învârt bani frumoşi. În Parlamentul European, grupul verzilor, cu cei 42 de deputaţi ai săi, e al cincilea ca importanţă. Cei mai mulţi eurodeputaţi ecologişti, 13, vin din Germania, ţară în care verzii au apărut ca o supapă între giganţii creştin-democraţi, respectiv social-democraţi, şi au decis, nu o dată, majoritatea parlamentară. Acesta e un argument interesant şi pentru păpuşari.
La noi, de la Dolphi Drimer şi Marcian Bleahu încoace, niciun politician ecologist n-a mai ieşit, cât de cât, în evidenţă. Iar acum, jale. (Să recunoaştem, există câteva ONG-uri care se manifestă cât de cât coerent. Iar atunci când există o campanie bună, pe o problemă reală, aceasta poate avea succes. Proiectul Roşia Montană a fost oprit, orice s-ar spune, de ecologişti. Un alt argument că se poate, că e loc.)
Dar la ce e bună o mişcare ecologistă cât de cât decentă în România? În primul rând, pentru că poluarea, prostul gust şi lipsa de civilizaţie se află printre durerile mari ale României; toată lumea vorbeşte despre ele ca despre o fatalitate. În al doilea rând, pentru că în lipsa unei voci coerente există două pericole: a) discursul ecologist e ocazional, diluat şi nebăgat în seamă sau b) e confiscat de politicieni ipocriţi pe care nu-i interesează rezolvarea unor probleme, ci doar obţinerea de capital electoral (dacă şi când e rost de aşa ceva). De ce n-am avut până acum un partid verde puternic? Pentru că, în goana pentru creşterea economică, am reacţionat la probleme ecologice numai atunci când s-a întâmplat să treacă vreun oficial prin Copşa Mică sau când s-a întâmplat să coboare râuri de cianuri către Tisa ungurească. Pentru că ne conducem prea mult după principiul „după noi, potopul“ şi suntem prea preocupaţi să dăm un tun azi fără a ne mai gândi unde vom respira mâine. Pentru că dăm o jumătate de milion de euro ca să locuim într-o vilă înghesuită în Pipera, îndărătul unor uliţe desfundate. Pentru că abia aşteptăm să ieşim la iarbă verde, iar în urma noastră rămân gunoaie. Pentru că stăm, zilnic, ore în şir în trafic, claxonând nervos, pentru că, vorba Ioanei Lupea, Bucureştiul e un oraş al maşinilor, nu al oamenilor. Să ne înţelegem: ecologiştii nu sunt nişte sfinţi nicăieri în lume. În multe cazuri, finanţările sunt dubioase, iar în spatele lor se ascund interese mult mai lumeşti decât salvarea planetei sau a vreunui munte ori parc. Dar sunt de preferat nişte „gălăgioşi“, pe care măcar ştii de unde să-i iei, să-i cauţi şi să-i chemi, decât nişte anonimi plictisitori, fără vână, care nici măcar nu există, deşi treabă ar avea, berechet.
Recomandările noastre
