După doi ani de chinuri a murit fiul Marcel, născut la 1932.

Pe parcursul celor două decenii, petrecute în taigaua siberiană, în împărăția înghețurilor veșnice, a trăit cu o mare și neîmpăcată durere în suflet.

Femeia a rămas cu neclintita convingere că în 1941 autoritățile comuniste au săvârșit acte de genocid împotriva oamenilor nevinovați din Regiunea Cernăuți.

Despre destinul deportaților în Siberia mărturisea, în 1996, Nicolae Avasiloaie, român, născut în 1926, în comuna Hreațca, localitate din ținutul Herța, ridicat împreună cu mama sa, Victoria, cu sora‑i Emilia și fratele Ilie în acea noapte de început de vară:

„În timp de cel mult douăzeci de minute am fost scoși din casă aproape goi și flămânzi și puși pe drumurile pribegiei…

Peste câteva ore eram la gara din Noua Suliță, zăvorâți în vagoane de vite. Astfel am stat acolo vreo două zile…

Peste vreo trei săptămâni de chinuri îndurate în vagoanele de vite puturoase, am ajuns la „destinație”, fiind repartizați într‑un sătuc cu numele

Tropinsk din raionul Elutorsk, regiunea Tiumen.

Vreo șapte sau opt sute de oameni au fost „adăpostiți” într‑un grajd de cai.

Și chiar deodată cei apți de muncă au fost puși la lucru: trimiși la doborât copaci în pădurile mlăștinoase și pline de țânțari.

Iernile sunt cumplite în acele locuri uitate de Dumnezeu și de oameni.

Gerurile ajung și chiar depășesc cincizeci de grade. Mai ales nopțile nesfârșit de lungi îi încremeneau pe oameni cu suflul lor de gheață…

Veni dezghețul și se stârni o epidemie groaznică…

Cei care au scăpat de foame și de frig, erau secerați de boli.

Nu știu din ce considerente, dar ne‑au scos din grajdul acela în pri‑

măvara lui 1942 și ne‑au dus, întâi pe apă, apoi cu trenul, până la

Tiumen, iar de acolo mai departe până la capătul lumii…”.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric