Acest caiet face parte din lucrarea clasică scrisă de teoreticianul sard în perioada în care a fost încarcerat în închisorile fasciste, lucrare intitulată Quaderni del Carcere (Caietele din închisoare); traducerile au fost efectuate de Sabin Drăgulin și îngrijite de Giuseppe Cascione.

 

Începînd cu anul 2015, un grup de specialiști din Italia și din România au decis să înfiin­țeze, pentru prima dată în spațiul culturii politice din Romînia, o colecție care să găzduiască atît texte, articole, eseuri scrise de gînditorul italian Antonio Gramsci, cît și lucrări de referin­ță ale unor specialiști recunoscuți care au analizat conceptele/categoriile gramsciene. Contribuțiile au fost traduse de cei doi coordonatori ai colecției.

 

Din onestitate intelectuală, este necesar să specificăm că opera teoreticianului sard a intrat în atenția specialiștilor din România încă din anii ‘50 ai secolului trecut. În deceniile care au urmat au fost publicate o parte dintre textele gramsciene, începînd cu scrisorile pe care acesta le-a scris în perioada carcerală și le-a adresat cumnatei sale, Tania Schucht. O serie de intelectuali de stînga (Dumitru Ghișe, Titus Pîrvulescu, Florian Potra, Radu Florian și Gheorghe Stoica) au tradus sau au scris de­s­pre Gramsci. Desigur, în perioada respectivă, universul ideilor în care acționau au permis „citirea“ lui Gramsci în funcție de anumite comandamente, specifice.

 

După anul 1990, pînă la momentul apariției lucrărilor din cadrul colecției, singura contribuție notabilă în studierea gîndirii gramsciene îi aparține profesorului Mihai Milca, care, în lucrarea sa Geneza teoriei elitelor: Provocarea neomachiavellienilor (Editura Economică, București, 2001), a dedicat un capitol intitulat „Antonio Gramsci sau refondarea neomachiavelliană a marxismului“.

Revenind la colecția „Biblioteca Gramsciana“, demersul membrilor Colegiului științific a fost acela de a-l reconecta pe Gramsci la cultura română contemporană prin intermediul traducerilor și analizelor conceptelor/cate­goriilor prin care autorul sard este cunoscut la nivel mondial. Noile abordări ale autorilor care au tradus și îngrijit operele gramsciene îl încadrează pe Gramsci în contextul noilor curente de gîndire contemporane, eliminînd schemele de gîndire și formele de exprimare specifice unor perioade în care dogma comunistă obliga autorii să aplatizeze și să înregimenteze anumite idei în cadrul unui program mai larg al socialismului militant sau al comunismului, așa cum este cunoscut acest fenomen în Vestul, respectiv, Estul Europei.

Astfel, noile stiluri de interpretare și de traducere a textelor gramsciene scot în eviden­ță, pe de o parte, mai puțin rolul pe care acesta l-a avut în apariția și organizarea mișcării comuniste italiene, ci mai cu seamă caracterul atipic al abordărilor marxiste ale teoreticianului sard, în timp ce, pe de altă parte, se do­rește întîlnirea cu un mare spirit al gîndirii marxiste italiene și mondiale, care a devenit un reper pentru stînga intelectuală contemporană și un obiect de studiu pentru dreapta contemporană. Sînt studiate și chiar aplicate concepte sau categorii interpretative precum hegemonia, transformismul, revoluția pasivă, revoluția fără revoluție, blocul istoric, chestiunea meridională, intelectualii etc.

 

În condițiile în care Gramsci este al doilea gînditor italian tradus și publicat în Italia și în străinătate după Niccolò Machiavelli, grams­cianismul reprezintă un fenomen cultural recunoscut la nivel mondial, precum și un suport ideologic pentru o serie de măsuri cu caracter social și economic aplicate de elitele neomarxiste din SUA, Marea Britanie, India sau America Latină.

 

Lucrările publicate pînă acum în cadrul colecției sînt (în ordinea apariției): Antonio Gramsci, Scrieri (1914-1926), Adenium, Iași, 2015; Ioana Cristea Drăgulin, Crearea statului italian în viziunea lui Antonio Gramsci, Adenium, Iași, 2016; Antonio Gramsci, Caietul 10. 1932‑1935. Filosofia lui Benedetto Croce (ediție îngrijită de Angelo Chielli), Adenium, Iași, 2016; Antonio Gramsci, Caietul 22. 1934. America­nismul și fordismul (ediție îngrijită de Silvio Suppa), Adenium, Iași, 2017; Antonio Gramsci, Caietul 13 (XXX). 1932-1934. Notițe despre politica lui Machiavelli (ediție îngrijită de Guido Liguori), Adenium, Iași, 2018, și Antonio Gramsci, Caietul 19.1934-1935. Risorgimentoul italian (ediție îngrijită de Ioana Cristea Drăgulin), Adenium, Iași, 2018.

 

Așa cum ne arată profesorul barez Giuseppe Cascione în studiul introductiv, Caietul XII face parte din categoria așa‑nu­mitelor caiete „speciale“. Acestea sînt cele în care Gramsci începe să reordoneze notele pe care le-a scris anterior în caietele denumite „misce­lanee“. În caietele miscelanee sînt pre­zente note ce abordează subiecte variate. Începînd cu Caietul XII, teoreticianul sard începe să regrupeze în formă tematică notele sale, de aici rezultînd și denumiri precum: Însemnări și note răzlețe pentru un grup de eseuri despre istoria intelectualilor. Gramsci își numește adeseori însemnările sale note, note răzlețe, adică folosește termeni care ne indică, conform profesorului Giuseppe Cascione,  faptul că „munca sa intelectuală are un caracter provizoriu, că a deschis un șantier menit să fundamenteze un text care urma să fie definitivat după ieșirea sa din închisoare“.

 

Antonio Gramsci: Caietul 12 (fragmente)

 

„Intelectualii sînt, oare, un grup social autonom și independent sau fiecare grup social își are o proprie categorie specializată de intelectuali? Problema este complexă, datorită diferitelor forme pe care le-a luat, pînă acum, procesul istoric real de formare a diferitelor categorii intelectuale.

Dintre aceste forme se evidențiază următoarele două:

1) Fiecare grup social, născîndu-se pe terenul originar al unei funcții esențiale în lumea producției economice, își creează, totodată, organic, una sau mai multe pături de intelectuali care-i dau omogenitate și conștiința propriei funcțiuni, nu numai în domeniul economic, ci și în cel social și politic: antreprenorul creează odată cu sine și tehnicianul industrial, savantul economiei politice, organizatorul unei noi culturi, al unui drept nou etc. Trebuie notat faptul că antreprenorul reprezintă o colaborare socială superioară, caracterizată de o anumită capacitate de conducere și tehnică (adică intelectuală): el trebuie să aibă o anumită capacitate tehnică și în alte sfere, în afară de sfera circumscrisă activității și inițiativei sale, cel puțin în cele mai apropiate de producția economică (trebuie să fie un organizator al maselor; trebuie să fie un organizator al «încrederii» depunătorilor de economii la firma sa, a cumpărătorilor mărfurilor sale etc.).

 

Dacă nu toți antrepenorii, cel puțin una dintre elitele lor trebuie să aibă capacitatea de a organiza societatea, în general, în ceea ce privește întregul complex de servicii, pînă la organismul de stat, din nevoia de a crea condițiile cele mai favorabile expansiunii propriei clase – sau trebuie să dispună, cel puțin, de capacitatea de a alege «comișii» (angajați specializați), cărora să le încredințeze această activitate de organizare a raporturilor generale, din afara întreprinderii. Se poate observa că intelectualii «organici» pe care orice clasă nouă îi creează odată cu sine și îi elaborează în dezvoltarea sa progresivă sînt de cele mai multe ori «specializări» ale unor aspecte parțiale ale activității inițiale a tipului social nou, pe care noua clasă l-a pus în lumină. (Și seniorii feudali erau deținătorii unei anumite capacități tehnice, vorbim despre cea militară, și din momentul în care aristocrația pierde monopolul capacității tehnico-militare, începe criza feudalismului). Dar formarea intelectualilor, atît în lumea feudală, precum și în era clasică care a precedat-o pe aceasta, constituie o problemă ce necesită o atenție aparte: această formare/elaborare urmează căi și moduri ce se cuvine a fi studiate în mod concret. Trebuie reținut faptul că masa țăranilor, deși desfășoară o funcție esențială în lumea produc­ției, nu își elaborează propriii intelectuali «organici» și nu «asimilează» nici o pătură de intelectuali «tradiționali», deși din masa țăranilor își extrag mulți dintre intelectualii lor alte grupuri sociale, o mare parte dintre intelectualii tradiționali fiind de origine rurală.

 

2) Orice grup social «esențial» care se face remarcat în istorie reieșind dintr-o structură economică precedentă eventual și ca expresie a dezvoltării acesteia a identificat categorii de intelectuali meniți să releve o continuitate istorică, neîntreruptă nici de cele mai complicate și radicale schimbări ale formelor sociale și politice. Cea mai tipică dintre aceste categorii intelectuale este aceea a clericilor, care au monopolizat multă vreme (chiar și o întreagă etapă istorică) cîteva servicii importante: ideologia religioasă (filozofia și știința epocii), școala, instrucțiunea, morala, justiția, operele de binefacere, asistența socială etc. Categoria clericilor poate fi considerată categoria intelectuală organic legată de aristocrația funciară: constituia echivalentul juridic al aristocrației, cu care împărțea exercitarea proprietății feudale asupra pămîntului și folosirea privilegiilor de stat legate de proprietate. Monopolizarea suprastructurilor din partea clerului nu a fost însă exercitată fără luptă și restricții; astfel, în diferite forme (se recomandă studierea acestora) are loc nașterea altor categorii, favorizate și sporite de întărirea puterii centrale a monarhului, proces care a continuat pînă în faza absolutistă. Vorbim despre crearea aristocrației togii, cu propriile privilegii, o pătură de administratori etc., oameni de știință, teoreticieni, filozofi, intelectuali care nu aparțin bisericii etc. […].

 

Care sînt limitele «maxime» ale accepțiunii de «intelectual»? Poate fi identificat un criteriu unitar, atît pentru a caracteriza toate activitățile intelectuale, diferite și disparate, cît și pentru a le deosebi, în același timp, în mod esențial, de activitățile altor grupuri sociale? Eroarea metodologică cea mai răspîndită mi se pare aceea de a fi căutat acest criteriu deosebitor, în ceea ce este intrinsec activităților intelectuale, iar nu în ansamblul raporturilor în care acestea (inclusiv prin urmare grupurile pe care le întruchipează) se află în complexul general al raporturilor sociale. […] S-a observat că antrepenorul – prin funcția sa – trebuie să aibă un anumit număr de calificări de natură intelectuală, deși figura sa socială nu este determinată de ele, ci de raporturile generale sociale, care caracterizează tocmai poziția patronului în industrie.

 

În consecință, putem spune că toți oamenii sînt intelectuali; dar nu toți oamenii au în societate funcția de intelectuali (după cum oricui i se poate întîmpla, la un moment dat, să-și prăjească două ouă sau să își coasă o haină ruptă, dar nu se poate spune că toți oamenii sînt bucătari sau croitori). Se formează astfel, din punct de vedere istoric, categorii specializate pentru exercitarea funcției intelectuale. Acest fapt are loc în toate grupurile sociale, dar se evidențiază în grupurile sociale mai importante, suferind modificări mai mult sau mai puțin extinse din partea grupului social dominant. Una dintre caracteristicile mai mult decît relevante ale oricărui grup care se dezvoltă către dominație este lupta sa în vederea asimilării și cuceririi «ideologice» a intelectualilor tradiționali, proces cu atît mai rapid și mai eficient, cu cît grupul respectiv elaborează simultan propriii intelectuali organici.“