Ajuns la majorat, Corcoduș a scăpat din chingile protecției sociale și s-a angajat șofer la primăria din sat. I-a mers bine o vreme, câștiga decent. Era băiat bun și respectuos, plăcut la înfățișare și cuminte cum erau fetele pe vremuri.

Toată primăria îl îndrăgea, mai cu seamă secretara primarului, care l-ar fi luat bucuroasă de bărbat, dacă ar fi avut și el măcar o casă. Dar n-avea… Stătea în gazdă la o verișoară de-a lui taicăsău, plătind cu munci fizice amărâta de cameră în care își ducea zilele.

În vremea asta, frate-su, Alin, era încă în grija Olguței, care parcă nu voia să-i mai dea drumul, de mult ce îl îndrăgea.Într-o noapte, Corcoduș s-a trezit cu o bătaie în geam :

– Cine-i acolo?

 – Eu sunt, Alin, deschide repede.

– Ce-ai pățit? Ce-i cu tine la ora asta?

– Dă-mi niște bani că vreau să fug de la Olguța. N-o mai suport. Am aranjat cu niște prieteni să plec în Spania.

– Asta e tot ce am – 700 de euro. Sper să-ți folosească. Mergi cu bine, frățioare și nu face prostii.

– Mulțumesc, Corcodușe. Îți promit că o să-ți dau de zece ori mai mult. Ba nu, de o mie de ori mai mult.

S-au îmbrățișat bărbătește și nu s-au mai văzut din noaptea aceea. Au trecut cinci ani și lumea vorbea că lui Alin îi mergea bine acolo unde plecase. De Corcoduș uitase, dar el nu punea la suflet:

– O avea și el grijile lui, socotelile lui, răspundea oamenilor care-l vorbeau de rău pe fratele plecat.

Îl durea, ce-i drept, că nu știa nimic de Alin, dar nu voia să recunoască asta nimănui. Vremea trecea, tinerețea lui se irosea între muncă și singurătate. Măcar un telefon de i-ar fi dat de ziua lui și tot ar fi fost fericit.

Într-o zi, primarul, văzându-l căzut în gânduri adânci, l-a întrebat :

– Auzi, mă, Corcoduș, da ai tăi n-au avut și ei niște pământ prin sat de la ăi bătrâni? Că toți sărăntocii au făcut cereri de retrocedare și s-au îmbogățit. Tu de ce nu faci?

– Bunică-mea știu că avea ceva, din ce povestea tata. Dar au venit comuniștii și i-a luat tot.

– Păi eu ce-ți spun? Ia du-te tu și vorbește cu secretarul primăriei. Zi că te-am trimis eu să verifice în registrul agricol. Că e păcat de la Dumnezeu, mă băiatule. Acum legea mă lasă să îți dau ce teren vreau, nu mai e ca înainte, pe vechiul amplasament. Ce, ți-ar strica niște hectare la autostradă?

Secretarul primăriei era un bărbat la vreo 50 de ani, scund și umflat peste măsură, veșnic nervos și nemulțumit. Fața îi era plină de umflături cu păr, ca niște negi cu vegetație, care îi urâțeau obrajii și îi aspreau trăsăturile. Corcoduș îl privea cu teamă, holbându-se la negii dezgustători de care vă spuneam.

– Ce vrei,mă? Nu vezi că am treabă? Da acum dacă tot m-ai deranjat, vino să mă ajuți.

Secretarul a scos de sub birou o talpă goală, crăpată și gălbejită de boală și lipsa igienei, cu niște degete umflate și noduroase ca niște tulpini uscate.I-a făcut semn lui Corcoduș să se apropie, arătându-i unghia degetului mare, care putrezea pe o spuză groasă de puroi.

– Apasă pe asta să scoți mizeria de sub unghie, că eu n-am curaj. M-am pricopsit cu o ciupercă de la bălegar. Uite cum zvâcnește degetul, zici că-i viu. Ești curat pe mâini?

Corcoduș și-a sters mâinile de marginea pantalonilor și s-a apropiat scârbit, dar temător. Dumnezeule, cum puțea piciorul ăla! L-a stors pe secretar de i-au ieșit ochii.

– Acum dă-mi cu crema asta și badajează-l. Băiatule, ești o minune. Ia zi, ce vrei de la mine?

Corcoduș i-a prezentat pe scurt ideea primarului, promițându-i că va veni și a doua zi ca să-i verifice buba.

– Lasă-mă câteva zile și te rezolv. Te aștept mâine.

Într-o săptămână unghia secretarului s-a dat bătută și a căzut ca o frunză uscată. În locul ei răsărise o piele roz, fină și curată, ce uitase, parcă, urmele puroiului ce-o urâțise.

– Mă, Corcoduș, mare pomană ți-ai făcut cu mine. Hai că am și eu niște vești bune pentru tine. Am găsit registrul agricol și, după calculele mele, bunicii tăi au avut un hectar și jumătate de teren în Valea Moartă. Zona nu e cine știe ce, dar o să-ți dea primarul în altă parte. Bănuiesc că deja v-ați înțeles pentru partea lui, așa că nu mă bag. Eu vreau jumătate din cât vrea el.

– Domnul primar nu mi-a cerut nimic.

– O să-ți ceară, stai liniștit. Spune-i că am zis 15 hectare. Hai să-ți arăt ce deget frumos am.

 A scos din nou talpa dezgustătoare din pantof.

– Sâmbătă joc la nuntă, să știi. Corcoduș a plecat cam nedumerit, neștiind ce mesaj să-i transmită primarului.

– A zis domnul secretar să vă spun 15 hectare.

– Oho, dar ai avut bunici chiaburi, bogătani, nu glumă.

– Nu știu ce să zic. Părinții mei au fost săraci.

– Lasă că te îmbogățesc eu. Și-ți găsesc și nevastă. Eu vreau trei hectare, că ești amărât și mi-e milă de tine. Secretarul cât ți-a cerut?

– Jumătate din cât vreți dumneavoastră.

– S-a lăcomit! N-avem ce face, e nevoie de el.

– Domnule primar, dar bunicii mei au avut 1,5 hectare, cum o să-mi dați 15?

– Hai că ești prost. Ce mai contează o virgulă? În loc de 1,5 trecem 15. Registrele sunt vechi, cerneala se mai șterge.

A doua zi Corcoduș a bătut la ușa secretarului:

– Buna ziua, domnul primar a zis să vă apucați de treabă.

– Cât a vrut?

– Trei.

– Fugi de-aici! Așa puțin? Știi să scrii? Trebuie să-mi faci o cerere. Mai ai frați, surori?

– Am un frate, dar e în Spania.

– Să fie sănătos. Atunci ceri numai tu.

– Nu pot să-l bag și pe el?

– Problema ta. Partea noastră o dai de la tine. Da să știi că îmi trebuie actele de naștere. De fapt, scoatem noi niște duplicate că doar v-ați născut aici.

Auzind de posibila îmbogățire a lui Corcoduș, secretara primarului și-a amintit că îi plăcea băiatul. Iar dacă urma să primească pământ, era de acord să-l ia și de bărbat.

– Auzi, mă, Corcoduș?

– Da, domn’ primar.

– Se plânge Ancuța că n-o bagi în seamă când intri în birou la mine. Că nu-i dai nici bună ziua. Păi așa te porți tu cu o secretară?

– Domnișoara Ancuța nu-i de nasul meu. Îmi cer iertare.

– Ia să faci bine să o inviți la oraș. Ți-am promis că-ți găsesc nevastă.

Între timp, dosarul de retrocedare făcea pași grăbiți spre soluționare. Toate mergeau strună. Expertize, măsurători, declarații, hârtiile zburau cu viteză amețitoare. Nici șase luni nu trecuseră și cererea lui Corcoduș fusese aprobată de comisia de retrocedare. Niciun membru nu avusese obiecții. Primarul și-a pus semnătura cu satisfacție.

– Gata Corcoduș, treaba-i rezolvată. Mai trebuie titlu cu tricolor și suntem proprietari. Săptămâna viitoare am vorbit să vină un notar să facem precontractul pentru partea mea. Acum, hai să bem. Cheamă-l și pe secretar.

Corcoduș a ieșit din biroul primarului plutind de fericire. În anticameră, Ancuța, care trăsese cu urechea la discuție, i-a sărit de gât :

– Suntem bogați. Acum poți să mă ceri de nevastă, că mă mărit cu tine.

Bărbatul, purtat de aripile dragostei, a plecat împreună cu primarul și cu secretarul la o cârciumă aflată la vreo 30 de kilometri de sat, ca să nu-i afle lumea. Au băut până au uitat ce aveau de sărbătorit, până ce chelnerii i-au dat afară pe brațe. Aflați în mijlocul câmpului, n-aveau altă soluție decât să plece cu mașina.

– Corcodușe, ești prea beat, conduc eu.

– Se poate, primare! Treci în spate și nu comenta.

– Nici vorbă. Eu conduc. Primarul și-a căutat în buzunar permisul. Nu-l avea pe cel de conducere, ci pe cel de intrare în cimitir. Doar că el încă nu știa. Un cap de pod le-a curmat viața celor doi pasageri din spate. Au zburat prin parbriz, împrăștiinduse pe asfalt. Primarul s-a prăpădit trei zile mai târziu.

Alin, fratele lui Corcoduș, a aflat despre nenorocire și s-a urcat în primul avion. Cei 700 de euro cu care era îi dator, îi va folosi pentru coșciug și pomană. Ajuns în sat, și-a dat seama că nu mai știa pe nimeni. Pe aleile cimitirului l-a abordat o femeie – era Ancuța.

– Bună, Alin, mă mai ții minte ? Îmi pare rău pentru fratele tău.

– Mersi, nu știu cine esti.

– Sunt Ancuța, am fost colegi la generală. Bănuiesc că nu mai pleci în Spania, acum că ești bogat, nu?

– Nu știu despre ce vorbești. Mâine am avion.

– Nu poți pleca. În câteva săptămâni trebuie să iasă titlul de proprietate de la prefectură. Corcoduș și cu tine o să primiți 15 hectare de teren. Iar vestea și mai bună este că nu mai trebuie să le împarți cu nimeni, că toți sunt morți!

– Da tu de unde știi? S-a oprit brusc Alin. Ce treabă aveai cu fratele meu? Îl cunoșteai?

– Din vedere, așa. Sunt secretara primarului și știu tot. Hai să mergem la un suc și te învâț ce să faci. Ești însurat, că am uitat să te întreb?

– Nu.

– Perfect !