De aici şi până la nostalgia după anii tinereţii, nu a mai fost decât un pas. Stimulat şi de puştoaica cu sânge de viperă, care la liceu stătea în banca a doua, cea mai frumoasă fată din liceu, de care eram îndrăgostit ca un nebun, sincer şi curat, ca rugăciunea de dinainte de culcare a unui copil. Acum, nu mai este chiar puştoiacă. Dar tot sânge de viperă are.

Generaţia mea. Mi-au răsărit în minte „Cenaclul Flacăra” şi versurile poetului Adrian Păunescu, cel care a încercat să dea o identitate generaţiei mele: „Te salut, generaţie în blugi. Te salut, tineret în adidaşi”! Da! Asta am fost noi. Generaţia în blugi. În bascheţi de Drăgăşani şi cheia de gât. Cu blugi cumpăraţi de la colegii care primeau „pachete de afară”, sau de pe la bişniţari, ori, mai târziu, de pe la colegii de facultate străini. Cu bascheţi luaţi pe pile, de la vreun şef de magazin pe care  îl cunoşteau părinţii. Şi tricouri pe care le înnodam în formă de spirală şi le fierbeam în oala plină cu vopsea de ouă. Când desfăceam cocoloşul, rămâneau un cerc, un fel de soare stilizat, mai ceva ca la „Fondul plastic”. Ceva ce te făcea să pari rebel. Ca să nu mai spun de şablonul pentru imprimat figura lui Che Ghevara, care, dacă aveai noroc de o vopsea neagră bună, ieşea destul de bine. Adică, eroul sud-american putea fi recunoscut cât de cât pe pieptul tricoului tău.

După aceea, m-a apucat tristeţea. Şi nu pentru că mi-ar fi răsărit în minte amintirile când, chiar înaintea vacanţei de vară, după ce te străduiai luni în şir să-ţi dai părul cu fixativ şi să-l prinzi în clame la spate, ca să nu se vadă că este mai măricel, erai prins de directoarea liceului, care îţi smulgea clamele, urla că eşti ca un sălbatec şi te trimitea să te tunzi regulamentar, darâmându-ţi visul că ai mai putea asculta vreun concert rock zguduindu-ţi capul şi odată cu el şi pletele.  Nici pentru exmatriculările, atunci când erai prins fumând în veceu, sau dosit după pomii din curtea şcolii. Nici pentru notele scăzute la purtare pentru că profa de mate te văzuse la o terasă, bând o halbă de bere.

Tristeţea m-a cuprins pentru că, socotind momentele de bucurie pe care le-a avut generaţia mea până acum, nu prea mi-a ieşit niciunul la numărătoare. Tristă generaţie în blugi, care ţi-ai construit artificial câte un moment în care ai crezut că te bucuri…

La scara istoriei, o generaţie nu înseamnă nimic. Pentru indivizii care o alcătuiesc însă, o generaţie înseamnă totul.

Generaţia bunicului meu a avut parte de Primul Război Mondial, cu tot cortegiul lui de nenorociri. O generaţie de sacrificiu. Dar înainte? Înainte au avut parte de „La Belle Époque”. Iar după război, în perioada interbelică, au urmat în România vremurile acelea de belşug, de prosperitate şi nebunie. Vremurile când, după încrâncenarea şi sărăcia războiului, a urmat descătuşarea aceea furioasă. Şi nu mă refer la marile baluri care se dădeau la Bucureşti sau la familiile cele mai bogate de la noi. Ci la oamenii de rând, care au putut să-şi tragă şi ei sufletul. Să trăiască adică. Bunicul meu a fost hamal în port. Îşi câştiga pâinea şi şi-a hrănit familia, numeroasă, cinci copii şi o bunică, cărând cu cârca saci în portulul Brăila. Dar câştiga destul cât să o scoată, măcar de două ori pe lună pe bunică-mea, la terasă, pe Regala, unde să se distreze, să bea, să mănânce şi să danseze până spre dimineaţă, fără teama că mâine nu mai are ce pune pe masă copiilor. De câteva ori s-au urcat şi pe „Steaua Dunării” şi s-au dus până la Bratislava, la Budapesta şi la Viena. Şi tot fără să fie chinuiţi de grija că nu vor avea ce pune pe masă copiilor.

Generaţia tatălui meu, a trecut şi ea printr-un război. Cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate nenorocirile pe care le-a adus cu el. Inclusiv anii întunecaţi ai ocupaţiei sovietice. Dar mai ales după 1963, în România a început să se trăiască normal. Cât de normal se poate trăi sub dictatura comunistă. Nu mai înşir acum despre deschiderea de după 1968. Până în 1977, până la cutremur, când a început să se aleagă praful de tot, Ceauşescu să înnebunească, iar sărăcia să-şi arate colţii, generaţia tatălui meu a trăit. Şi-a tras sufletul şi ea.

Dar generaţia mea? Generaţia în blugi?

Când începusem să deschidem şi noi ochii în lume, intram în adolescenţă, a venit cutremurul şi situaţia economică s-a degradat de la un an la altul. Ceaiurile, sau parangheliile, cum le spuneam noi la Brăila, pe care le organiza câte un coleg ai cărui părinţi erau plecaţi de acasă la câte o nuntă sau botez, la care unul venea cu salata beuf făcută de maică-sa din economiseala raţiei de ouă de spătămâna trecută, altul cu câte o sticlă furată de pe la ta-su din bar, altul cu câte un pachet de ţigări luat de la bişniţari, să fi fost momentele noastre de respiro?  Sau bluesul dansat cu lumina stinsă şi săruturi lungi, care se termina cu o mare dezamăgire când o conduceai acasă, pentru că nu existau anticoncepţionale şi de teama să nu rămână gravide, fetele erau mai toate virgine, de ziceai că eşti la mănăstire. Speriate că dacă rămân gravide, nu numai că le rupe alde ta-su din bătaie, dar le şi exmatriculează din liceu. Apoi ne-am căsătorit, cu nunta care nu putea ţine decât până la orele 22 şi meniul fix, jumătate furat de către ospătari şi şeful de cârciumă. Apoi au venit copiii şi cozile de la 3 dimineaţa la lapte şi ciocănele de pui, ca să ai ce să le dai să mănânce. Plus BCA-ul din mijlocul casei, cu sârme prin el, în loc de reşou, pentru încălzit când caloriferele erau de decor.

Am făcut apoi Revoluţia. Pentru că generaţia mea a făcut-o. Unii dintre noi au murit. Le-au rămas copiii pe drumuri. Alţii au rămas schilozi pe viaţă, frunze în vânt la cheremul unor nemernici care se căţăraseră pe nenorocirea lor.

Am sperat mult de tot atunci. Ce s-a ales de speranţele noastre, ştim fiecare, nu trebuie să mai enumăr acum.

Acum am trecut de 60 de ani. Nu mai suntem tineri. Dincolo de nemerniciile pe care le-am păţit de la cei pe care noi i-am ales, a mai venit şi pandemia asta. Care o să ne chinuie câţiva ani. Acum, OMS a anunţat că în China a apărut un nou virus, cu potenţial pandemic. Deci o luăm de la capăt iarăşi câţiva ani. După care vine recesiunea economică. Deja îşi arată colţii. Când vor începe să se vadă din nou zorii normalităţii, vom fi trecuţi de 70 de ani.

Şi atunci, mă întreb: generaţia mea, generaţia în blugi, cea care a crescut cu cheia de gât, când şi-a mai tras şi ea sufletul? Care a fost „La belle epoque” a noastră?

Nu ştiu care este răspunsul pe care vi-l daţi dumneavoastră. Dar al meu este foarte trist. Adevărata generaţie de sacrificiu a României, cea care n-a putut niciodată să-şi tragă sufletul după câte o nenorocire, a fost generaţia în blugi. Generaţia mea.