Social
Filmul social revine în forță. Ultimele informații de la Cannes, de la corespondentul EvZ Ioan Lazăr
Cannes. De precizat de la început. Dincolo de marea lui forță de atracție, de grandoarea spectaculară, de aura de mondenitate rafinată, de statutul de promotor al talentelor autentice, de romantismul său marin seducător, festivalul de la Cannes a știut să-și onoreze întotdeauna condiția de oglindă a lumii.
A introdus în programe diverse genuri, cu atitudini și stiluri regizoralei diverse, a provocat, a inventat, a atras atenția. Niciodată însă nu și-a abandonatt responsabilitatea de a trezi conștiințe, de a arăta omul în realitatea lui imediată, dramatică deseori. Cu alte cuvinte, a refuzat să ne (se) îmbete cu apă rece.
Și ediția din acest an se înscrie pe această linie de verosimilitate socială asumată. Nu este locul de a comenta mai mult. Destul să aruncăm o privire în graficul proiecțiilor ca să observăm cât de multe subiecte sunt extrase din viața de fiecare zi. Îi găsim aici pe cei doi Dardenni, pe Almodovar, luând seama că și noii intrați în familia canneză aduc situații de viață adevărată. Identificăm aici o tradiție a cinematografului francez, cultivată și prin acest mod de a propune anumite narațiuni de conectare la pulsul cotidian.
Ken Loach, unul din specialiștii de mare forță ai genului, este din nou prezent pe Croazetă. Nu este orișicine, Are la activ două Palme d`Or și se pare că ar ar fi să devină primul, dintre cei opt, care să ajungă deținător de „tripleți” ai ramurii de palmier. La această performanță concurează acum, după mai multe încercări, și cei doi frați belgieni, cu același gen de abordare. Loach este fără îndoială un obișnuit al festivalului, unul de elită. 13 din filmele sale au fost invitate aici. După primul Palme d`Or, pentru Le vent se lève, a venit al doilea, obținut, acum trei ani, cu Moi, Daniel Blake. Deține și premii ale juriului, al celui oficial dar și al celui ecumenic, acordate la Cannes, dar și la Berlin.
Un nume greu, cu o filmografie încărcată de materia realității. Născut în 17 iunie 1936, va împlini curând 83 de ani, Loach a terminat dreptul la Oxford, de unde poate și acest apetit pentru judecarea contextelor și a impactului acestora, a lucrat mult în televiziune, a obținut succese după succese cu filme populare pe teme sociale, direcție pe care a continuat-o și în anii `90, spre a ajunge la performanțele din primele decenii ale mileniului al treilea. În prelungirea preocupărilor sale de a investiga cotidianul, aduce acum la Cannes Sorry We Missid Wou, un portret la zi al familiei britanice, o investigție a cuplului, a relațiilor dintre parteneri, dintre părinți și copii, dintre individ și societate. Cei care pun prea mult preț pe cinematograful divagant, pe fuga din imediat, pe fotogenizarea realității, ar putea să ia seama la un asemenea mod de a face cinema, cu ochii la viață, la omul de lângă tine. Nu vreau să sune patetic aceste cuvinte, dar condițiile de viață nu sunt aceleași pentru toată lumea. Într-un interviu, regizorul britanic făcea o distincție la care ar fi bine să medităm. „Clasa de mijloc, observa el, vorbește despre un echilibru între muncă și viață, în vreme ce clasa muncitoare (acesta este chiar cuvântul lui) este apăsată de probleme strict necesare”. De aici, interesul cineastului pentru oamenii constrânși la mici joburi trecătoare, obligați să lucreze o zi întreagă, nu doar opt ore, să riște să piardă totul, să nu aibă grijă suficientă față de copii și de ei înșiși. Așa sunt cele două personaje principale ale filmului său proiectat ieri la Cannes. Ricky și Abby, soț și soție, venind unul din Newcastle, iar celălalt din Manchester, se află într-o cursă proape disperată a supraviețuirii. Cu doi copii, firi diferite, o fetiță docilă și cooperantă, un băiat ce apreciază cu asprime încercările eșuate ale tatălui, filmul se transformă într-o apăsătoare dramă a familiei contemporane. Un revelator valabil în multe alte țări, cu siguranță având și la noi o rezonanță neliniștitoare.
Celor doi părinți le este greu să accepte înfrângerea și umilința. Mama este îngijitoare de bătrânineputincioși, fiind plătită după numărul de asistențe acordate. Aproape că nu are timp liber. Ajunge târziu acasă, iar pe copii îi supraveghează doar prin telefon. Pentru a da curs inițiativei soțului de a cumpăra o camionetă cu care să ducă diverse colete la domiciliul clienților, acceptă să-ți vândă autoturismul, atât de trebuitor altminteri în alergătura ei prin cartierele orașului. Ricky este la rândul lui tot mai dezamăgit, văzând că lucrurile nu merg cum el le-a gândit. Visul de a avea o casă a lor, de a nu mai duce grija zilei de mâine, se destramă de la o zi la alta.
Filmul propune totodată și o imagine globală a crizei sociale și financiare. Prăbușirea unei bănci îl duce pe Ricky în situația de a pierde un credit. Nu reușesc să-și mai plătească datoriile, în ciuda efortului titanic, dar aproape sisific, pe care bărbarul îl face ca șofer de livrări rapide. Este de luat seama și la jocul actorilor, care consumă multă energie în a da contur unor convulsii tot mai accentuate din biografia personajelor.
E de remarcat că ieri, vineri, a fost una din zilele cele mai încărcate aici, la Cannes. Pe lângă filmul lui Ken Loach au mai fost proiectate în competiția oficială: Atlantic de Mati Diop, Little Joe de Jessica Hausner și mult așteptatul Dolor Y Gloria de Pedro Almodovar.
În prima jumătate a zilei au fost programate și trei conferințe de presă. De fapt, încerc să închei această corespondență pentru a reuși să prind un loc la întâlnirea lui Ken Loach cu critica internațională. Va fi însoțit de bună parte din echipa filmului său Sorry We Missed You: actrițele Katie Proctor, Debbie Honeywood (Abby) actorul Kris Hitchen ((Ricky), producătoarea Rebecca OBrien și scenaristul Paul Laverty.
Recomandările noastre
