Jean-Yves Berthault este un diplomat francez, vorbitor fluent de engleză, care, datorită profesiei sale, a călătorit prin toată lumea. Într-o zi, aflat la Paris, a făcut o descoperire fabuloasă: o ladă plină de scrisori de dragoste!

În 2012, în timp ce ajuta o prietenă să golească pivniţ locuinţei sale din Paris, Jean-Yves Berthault a dat peste o ladă veche, îngropată sub o grămadă de ziare îngălbenite. Deschizând-o, a descoperit că era plină de scrisori ce datau din 1928, semnate de o femeie pe care o vom numi Simone. A fost începutul unui proiect ce va dura doi ani, pe parcursul căruia Jean-Yves Berthault a aranjat scrisorile în ordine cronologică şi a adăugat note care explicau contextul cultural. În prezent, scrisorile reprezintă o mărturie a unei poveşti de dragoste unice şi a unei perioade istorice de maximă efervescenţă.

Testând limitele sale şi pe ale amantului ei ca să obţină plăcerea, Simone poate fi văzută ca o femeie înaintea timpului său, a cărei atitudine nonconformistă ne contestă prejudecăţile privind sexualitatea feminină şi a dus, în cele din urmă, la propria decădere.

„Scrisorile domnişoarei S.”, o colecţie de scrisori de dragoste trimise între 1928-1930, apărută zilele acestea la Editura Trei,  înfăţişează portretul plin de viaţă al unei poveşti de dragoste de o pasiune aproape violentă, care evoluează în moduri şocante şi neobişnuite. Presărată cu observaţii lămuritoare din partea editorului ei, Jean-Yves Berthault, această corespondenţă deschide uşa spre o altă viaţă şi un alt timp, dominate de o femeie al cărui glas a răsunat cu mai bine de un secol în urmă şi care se aude şi astăzi. Domnişoara S., numită aici simplu Simone, a fost o doamnă educată şi cultă care a trait la Paris în zgomotoşii şi sofisticaţii ani douăzeci. Scrisorile pe care Simone le scrie lui Charles, amantul ei căsătorit, exprimă dorinţele, fricile, anxietăţile şi fanteziile sale – prin intermediul lor ajungem să cunoaştem îndeaproape o femeie extraordinară, al cărei apetit sexual nu cunoaşte limite şi a cărei dragoste obsesivă şi distructivă a fost dusă la extrem. Vă redăm câteva fragmente din aceste scrisori care trec dincolo de o obișnuită declarație de dragoste.

Scrisoarea 2: „ Dragul meu iubit, Ce bine a fost aseară… Toate minutele acelea petrecute aproape de tine mă scoseseră din minţi, iar scrisoarea ta mi‑a pus capac simţurilor. Toate acele cuvinte pasionale m‑au tulburat teribil şi, în patul meu mare, în întunericul camerei mele, nu am fost prea cuminte. Înainte să mă strecor în aşternuturile proaspete, mi‑am parfumat corpul, de parcă ar fi trebuit să mi te alături şi tu. (...) Charles, Charles dragule, da, îţi voi oferi mâine spectacolul înnebunitor pe care îl doreşti. (...). Mâine, iubitule drag, vom putea să înfăptuim toate nebuniile. Sunt obligată din nou să mă opresc. Nu am timp să‑ţi spun tot ce vreau. Pe curând, iubitul meu. Te iubesc. Simone”.

„Micul meu zeu drag”

 Scrisoarea 42: „Vineri dimineaţa, Dragul meu Charles, Am găsit azi-dimineaţă rândurile tale trimise prin poşta pneumatică sosite ca scrisoare obişnuită. Îţi imaginezi cum am fost de ieri-dimineaţă şi ce noapte înspăimântătoare am avut. Fără răspuns la scrisoarea mea, am crezut că totul se terminase între noi. Şi atunci, ce altceva puteam să fac decât să sufăr? Acum a trecut. Ţi‑am auzit vocea şi inima mi‑a tresărit de bucurie. Micul meu zeu drag, ştiu în fine că rămâi al meu. Este un coşmar care se risipeşte pentru a face loc celei mai minunate realităţi. Dar ştii cât am suferit? Din vina mea, îmi vei spune. Da, poate, dar şi din a ta, căci ai fost atât de trist alături de mine în toate aceste ultime seri, încât era normal să mă gândesc că numai plictisul legăturii noastre putea avea un astfel de efect asupra ta. Gata, să nu ne mai gândim la asta. Voi învăţa să te cunosc mai bine ca să te iubesc mai bine. Şi totuşi, te iubesc deja cu o tandreţe atât de profundă, încât nu cred că este cu putinţă să mai crească. Am văzut ieri cât îmi eşti de drag şi cât îmi lipsesc dezmierdările tale. Abia aştept să te strâng pasional în braţe, să respir parfumul cărnii tale, să mă îmbăt cu sărutările tale intense, care mi‑au cucerit toată fiinţa. Dragul meu iubit, vreau să trăiesc alături de tine şi alte ore fierbinţi şi vreau să uit, în faţa farmecului tău, toate acele ore atât de triste, petrecute în angoasă şi lacrimi. Pregăteşte‑mi plăceri, îmi lipsesc de atâtea zile. Fă‑mă să sufăr cu violenţa ta. Carnea mea tânjeşte după arsura biciului, şi când mă vei ţine prizonieră în braţele tale, când te vei fi bucurat de trupul meu după cum ţi‑o cere pasiunea ta crudă, îmi vei dărui recompensa minunată pe care o aştept cu toate forţele mele.(...)”.

„Mica ta desfrânată”

Scrisoarea 145: „Joi seara, miezul nopţii, Nu pot să adorm, dragul meu Charles, sunt îngrozitor de nefericită şi am inima strânsă. Mă întreb ce se întâmplă cu tine de ai devenit brusc aşa indiferent, aşa detaşat de dragostea noastră încât să poţi rezista trei săptămâni lungi, în curând o lună, fără să ne vedem. (...) . Te implor, Charles, nu mă mai face să sufăr aşa! Risipeşte cu un cuvânt toată neînţelegerea care ne desparte. Spune‑mi şi spune‑mi repede răspunsul tău, oricare ar fi el! În seara aceasta ne‑am despărţit aproape certaţi. Nu mi‑ai răspuns. M‑ai părăsit în grabă şi eu am rămas să mă întreb iar ce e cu tine. (...). Mica ta desfrânată dragă, care suferă fără tine, dragostea mea. Răspunde‑mi, te implor! Pe luni??? Simone”.

Toate acestea se petreceau în anii `20, ale secolului XX, când, vezi-Doamne!, femeile de abia îndrăzniseră să-și scoată glezna la vedere de sub fustele multe și lungi. Am evitat să publicăm fragmentele foarte explicite... de altfel, cartea a stârnit controverse la Paris, lumea fiind șocată, mai degrabă de îndrăzneala femeii decât de cea a autorului cărții.

Roman epistolar

Jean-Yves Berthault, fericitul descoperitor al comorii povestește:  „(...) Am observat în spatele unei grămezi de lemne, după ce am deplasat nişte rame vechi şi sparte şi nişte scaune cu picioare lipsă, o ladă în care fuseseră îndesate recipiente goale de conserve între două teancuri de ziare vechi. Mi‑am spus atunci că nimeni nu se străduieşte atât să protejeze nişte borcane uzate şi fără capac. Dacă fuseseră puse acolo ca să ascundă vreo comoară fabuloasă? Am avut acea rară impresie că în faţa mea se deschidea o aventură extraordinară.(...) De aceea, m‑am grăbit să dau la o parte straturile de hârtie şi de borcane care protejau fundul cutiei, pentru a ajunge la o frumoasă şi grea pungă din piele, cu iniţiale gravate în argint. Înăuntru, doar scrisori, toate cu acelaşi scris, foarte amestecate. Încep să citesc una, apoi şi pe a doua şi, în cele din urmă, descopăr o întreagă corespondenţă, scrisori de dragoste în mod clar, într‑un limbaj mai mult decât îndrăzneţ, de o cutezanţă erotică incredibilă. Această corespondenţă fusese intenţionat adunată în acea geantă, cu scopul evident de a fi ascunsă. Într‑una din scrisori am găsit o dată: 1929. Toate erau semnate de o femeie, Simone. (...) din discreţie, numele protagoniştilor şi ale locurilor menţionate au fost schimbate. (...) Ceea ce mă captivează cel mai mult pe mine însumi în această corespondenţă, ceea ce reţin eu din ea şi propun cititorilor este, mai întâi de toate, o poveste de dragoste magnifică şi tragică, amestecată cu o nevroză obsesivă, care m‑a bulversat.”