La sfârșitul lunii aprilie a acestui an s-au împlinit zece ani de la moartea primului critic literar-femeie - Monica Lovinescu - , liderul ideologic al exilului literar românesc.

 

Reputatul critic literar Paul Cernat, apreciat pentru portretele memorabile schițate scriitorilor noștri reprezentativi, a realizat și cu acest prilej un crochiu remarcabil despre fata lui Eugen Lovinescu.

„La data de 20 aprilie 2008 murea într-o clinică din Paris, după șase ani de semiparalizie, primul nostru critic-femeie de autoritate canonică, lider ideologic al exilului literar românesc: Monica Lovinescu. Cu aproape doi ani înainte murise și soțul ei - Virgil Ierunca, spitalizat după un accident casnic. Fiica lui Eugen Lovinescu s-a născut pe 19 noiembrie 1923, la București. O legendă neconfirmată spune că, anunțat de nașterea fetiței, Eugen Lovinescu n-a vrut să întrerupă lectura în cenaclu a Hortensiei Papadat-Bengescu (pe care Monica Lovinescu, marcată de divorțul părinților, o va antipatiza toată viața). În schimb, Ion Barbu i-a dedicat un poem”, menționează Paul Cernat.

Asistentă a lui Camil Petrescu

„Copilă, compunea cînd și cînd proză; nu-i plăceau romanele „taticonțului”, dar îl însoțea la filme.  Asistentă a lui Camil Petrescu în cadrul seminarului de teatru al acestuia, tînăra frivolă emigrează rocambolesc la Paris înaintea instaurării stalinismului, urmîndu-l pe fostul troțkist (suspect pentru noul regim) Virgil Ierunca, viitorul partener de viață. Mama ei, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, va încerca s-o protejeze în fața autorităților comuniste, trimițînd la Paris documentele intime ale lui Eugen Lovinescu.

Arestarea și moartea sa tragică în închisoare vor deturna cariera teatrală a fiicei spre o răzbunare existențial-politică, devenită misiune și cauză, iar reîncărcarea „revizuirilor morale” ale lui Eugen Lovinescu pe coordonatele „est-eticii” militant anticomuniste îi va caracteriza, de acum, activitatea”, continuă Cernat.

 

Cuplul „Monicii” la Paris

„În exilul parizian, Monica Lovinescu a trăit în prelungirea României culturale pierdute, pe care a influențat-o cu o magnitudine complementară criticilor de-acasă. Deloc feministă, mica doamnă de fier cu voce baritonal-tabagică și-a cîștigat o autoritate considerată, anterior, un privilegiu masculin.

Prin comparație, Virgil Ierunca face figură de prinț-consort și polemist liric, iar cuplul lor va fi numit, informal, „Monicii”. Emisiunea pariziană de la Radio Europa Liberă va prelua titlul volumului camilpetrescian Teze și antiteze.

Un lucru e cert: istoria intelectuală autohtonă a Războiului Rece, prelungită, prin revizionismul etic postcomunist, pînă azi, are în Monica Lovinescu o figurăcheie. Poate cea mai influentă. A adaptat anticomunist retorica denazificării franceze postbelice, încercînd să concilieze - întru pro-occidentalism - lovinescianismul cu memoria „tinerei generații” interbelice și prezentul vechilor comuniști acum renegați”, apreciază Cernat.

 

Ostilă corectitudinii politice

„În 1977 cade victimă unui atentat comis de doi teroriști instrumentați de Securitate, scăpînd miraculos cu viață. Atacată vehement în presa național-comunistă din țară, a fost (inamicul E. Barbu avea dreptate) o maestră a „strategiei și tacticii” Europei Libere. Apartamentul din Rue Pinton devenise un cartier general vizitat de aliați, dar și agenți de influență. Liberal-conservatoare în linia Raymond AronJ-F. Revel, ostilă corectitudinii politice și acuzată, uneori, de a fi privilegiat memoria comunismului în fața celei a fascismului, Monica Lovinescu a fost o eseistă elevată, cu o „dicțiune” lovinesciană a ideilor”, consideră Paul Cernat.

 

Protejații Eliade, Cioran, Ionesco

„Moralismul clasic se combină în cazul ei cu un existențialism spiritual și o modernitate filtrată printr-un anticomunism intratabil. A sprijinit, ca o papesă a exilului, disidența românească, atîta cîtă a fost, și și-a asumat supralicitarea, faute de mieux, a ambivalenților «rezistenți prin cultură», pe care i-a protejat. Logica de front, cu maniheismul moral aferent, a făcut-o, adesea, să deprecieze nu doar moral valori intelectuale și literare importante, „colaboraționiste”, supralicitînd autori utili (dar la război ca la război; cu pacea e mai greu)”, notează Paul Cernat. Mai departe: „Pe cît de mare a fost impactul ei în România, pe atît de modest a fost în Franța. A încercat, fără mare succes, să-l traducă la Paris pe I.L. Caragiale, împreună cu Eugene Ionesco. În anii 90 a publicat și un volumaș de interviuri radiofonice cu scriitori exilați – Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Ștefan Lupașcu și Grigore Cugler (primii trei au fost figurile cele mai susținute de soții Ierunca, înaintea unor Paul Goma – renegat ulterior, Gabriel Liiceanu – fiul „de suflet”, sau Gabriela Adameșteanu)”.

 

Jurnalele, fresca unei epoci

„Seria postdecembristă de Unde scurte, reunind cronicile radiofonice de la Europa Liberă (anii , 60-, 90), e o istorie in progres a literaturii române sub comunism, din perspectiva exilului militant. Iar cele șapte volume ale jurnalului ei (1981-2000) sînt nu doar o frescă morală de epocă, ci și o referință obligatorie – evident subiectivă – pentru oricine va dori să cunoască relațiile exilului cu intelighenția din țară. Literar, ele impresionează cînd autoarea își dezvăluie vulnerabilitățile (jurnalul e și cronica dispariției lente a unei lumi). Memorialistica din La apa Vavilonului, expresivă mai ales în secvențele despre copilărie și adolescență (scena incinerării tatălui e devastatoare) decupează din jurnalele intime anterioare, prudent distruse, varianta publică a unei vieți palpitante. Iar romanul ei experimental postum (Cuvîntul din cuvinte), semnat cu pseudonimul Monique Saint-Come (sub care a tradus mai multe cărți românești), e arid și indigest – păcatele tinereților”, „decretează” Paul Cernat.

 

Agonizând în fața unui ecran cu desene animate

„În anii , 90, a patronat editarea Agendelor literare lovinesciene – o ediție critică exemplară și un document istorico-literar inestimabil. Anii terminali i-au fost grei, cei doi bătrîni fiind acum evitați de pelerinii avizi de legitimare, care altădată nu-i slăbeau. Un interviu-fluviu dat pe patul de suferință a fost publicat postum de prietena Doina Jela, într-un volum ornat cu fotografii ale muribundei (și care au atras multe reproșuri). El rămîne totuși un document intim prețios (ultima imagine: Monica Lovinescu agonizînd în fața unui ecran cu desene animate...). O evaluare nepartizană a Monicăi Lovinescu și a lumii prin care a trecut rămîne, și azi, extrem de dificilă. Moștenirea ei intelectuală generează, încă, numeroase pasiuni pro- și contra”, a încheiat Paul Cernat.