Între 1944 și 1945, când în România se insinua deja dominația sovietică, politicienii și ofițerii care dețineau puterea, în frunte cu mareșalul Ion Antonescu și viceprim-ministrul Mihai Antonescu, pregăteau terenul pentru înființarea unui guvern românesc în exil. Pentru a funcționa însă, era nevoie de bani, mulți bani, care au fost scoși din țară în rate și neoficial.

Vă prezentăm, mai jos, amănunte prea puțin cunoscute din acea perioadă tulbure în care s-a constituit „Fondul Creztianu”, ulterior mărul discordiei diasporei românești.

Hitler si Antonescu

6 milioane de franci elvețieni - tezaur de război

„În ultimele momente al guvernului Rădescu, în primele zile ale lui martie 1945, când era clar că regele va fi silit să cedeze în fața amenințărilor lui Vîșinski, Constantin Vișoianu, ministru de externe în guvernul Rădescu, transferase pe numele lui Alexandru Cretzianu (n.r - fost secretar general al Ministerului de Externe și fost ministru plenipotențiar la Ankara, nepot și ginere al lui Barbu Știrbei), prin intermediul consilierului legației noastre de la Berna, George Anastasiu, o sumă de șase milioane de franci elvețieni, ca un fel de «tezaur de război» pentru un eventual guvern național ce s-ar fi constituit în exil”, rememora regretatul istoric Neagu Djuvara în volumul autobiografic Amintiri din pribegie (Humanitas, 2012).

Neagu Djuvara

„Nu, nu, ăsta e mic și-l țin eu!”

„Ideea constituirii acestui fond fusese, pare-se, a Antoneștilor - nu știu dacă a mareșalului însuși sau a lui Mihai Antonescu. În orice caz, banii fuseseră scoși din țară în rate și neoficial. Eu fusesem însărcinat, în cursul unui curierat la Ankara, în iunie ’44, să transport două milioane de franci elvețieni într-un geamantănaș. Suma era constituită din diverse devize, dolari, franci elvețieni - și, din păcate, și dintr-o cantitate destul de mare de «cocoșei», napoleoni de aur - , ceea ce o făcea grea ca o piatră de moară, și pe tot drumul, la gară la București, la transbordarea de la Giurigiu și de la Ruse (că nu era încă pod), la granița bulgaro-turcă, peste tot se repeziseră hamalii să-mi ia și geamantanul ăsta, iar eu «Nu, nu, ăsta e mic și-l țin eu!», deși se vedea de la o poștă că-mi trage brațul de mă strâmbă până la pământ. Aveam mereu în minte drama recentă a unui tânăr ofițer român căruia, în urma unei neglijențe, i se furase geanta de curier în Bulgaria”, continuă mărturia lui Djuvara.

Cretzianu a semnat fără să numere banii

Aventura geamantanului doldora de cocoșei de aur e senzațională, mai ales că poartă semnătura lui Neagu Djuvara: „Eram însoțit de un tânăr agent al Serviciului Special Român - dar nici el nu știa ce car în geamantănașul acela. Și iată că la granița spre Turcia - era seară - ni se spune că trenul nu merge mai departe în acea noapte... Am aflat, ajuns în Turcia, că avusese loc, nu departe, un sabotaj al unui grup de rezistenți greci. Am stat, așadar, toată noaptea, noi doi singuri, în sala de așteptare a gării - eu culcat pe o bancă cu capul pe geamantan și mâna trecută prin mâner. N-am ajuns la Ankara decât a doua zi, pe la prânz. Cretzianu îmi spune, arătându-mi un colț după ușă în birou: «Lasă geamantanul aici și vino la masă, că-i târziu». Îi răspund: «Domnule ministru, nu înainte să-mi fi iscălit de primire!» Mi-a semnat hârtia întinsă, fără să numere banii, și m-a luat la masă”.

Neagu Djuvara a subliniat: „Acest tezaur, de fapt foarte modest, va deveni mărul discordiei în sânul exilului românesc. Cretzianu va înțelege să rămână singur mânuitor al acestor bani, ca nu cumva să fie cheltuiți fără rost, pentru scopuri neesențiale. Fondul era menit, în concepția lui, să asigure, la nevoie, un minimum de independență politică față de toată străinătatea, inclusiv față de pretinșii noștri prieteni, Aliații”.

Un plasament nefericit și o tentativă de sinucidere

Ce s-a întâmplat până la urmă cu această avere? Neagu Djuvara a avansat o teorie interesantă: „Chestiunea «Fondului Cretzianu» nu e nici azi pe deplin lămurită. Presupunerea mea, bizuită pe confidențele pe care mi le-a făcut la Washington, cu puțini ani înainte de moarte, Constantin Vișoianu, care avusese o gravă epresie nervoasă după refuzul categoric al lui Cretzianu de a preda unui «trust» restul banilor pe care-i mai deținea, precum și pe faptul - pe care l-am aflat de curând - că acesta, puțin înainte de moarte, ar fi avut o tentativă de sinucidere prin înec în Oceanul Atlantic, e următoarea: plasamentul riscant pe care-l făcuse în scopul de a nu mânca din capital, ci numai din dobânzi, îl făcuse în același timp pentru suma rămasă din fond după cheltuielile făcute cu prilejul Conferinței de Pace de la Paris și pentru sume aparținând moștenitorilor Știrbei, adică familiei soției sale. Când, după câțiva ani, s-a putut recupera o parte din depuneri, Cretzianu, în acele momente de pesimism politic, poate și sub influența soției sale, Eliza Știrbei, care avea copii de pe urma primei sale căsătorii cu britanicul Edy Boxshall, ar fi dat preferința fondurilor familiale asupra fondurilor naționale - ceea ce, cu maximum de indulgență, poate fi calificat cel puțin ca lipsă de sens civic. Desigur, importanța sumei care ar lipsi din «fondul național» e cu totul neglijabilă în comparație cu bugetul actual al unui stat modern. Mă supără însă gândul că un om de calitatea lui Alexandru Cretzianu ar fi putut fi nedelicat. Aș vrea să se facă odată lumină”.

Neagu Djuvara s-a stins la începutul acestui an, la vârsta de 101 ani. Adevărul în chestiunea „Fondului Cretzianu” n-a fost încă deslușit. Dar oare va mai fi vreodată?