Sorin Ovidiu Vîntu a relatat o întâmplare incredibilă din viața sa, din anul 1983, perioadă în care a fost încarcerat pentru delapidare, la Penitenciarul Bacău, în care el împreună cu un coleg de celulă i-au furat o bucată de slănină unui alt deținut și a fost nevoit să stea timp de 10 zile într-o celulă izolată.
Din cauza mâncării precare și pachetelor care veneau de la familii o dată la trei luni, deținuții erau mereu flămânzi. Astfel, Ovidiu Vîntu, împreună cu un alt coleg au pus la cale un plan, prin care să-i fure unui deținut bucata de slănină din „sarsana”.
Când deținutul furat a raportat totul gardienilor, colegul cu care Vîntu pusese la cale „furtul”, l-a trădat și le-a spus acestora că omul de afaceri este vinovat. Acest episod, i-a adus lui Vîntu 10 zile de detenție în izolare și, ulterior, din cauza condițiilor îngrozitoare din celula, două găuri în plămâni.
„Iarna anului 1983. Eram deținut la penitenciarul din Bacău într-o cameră cu 80 de paturi și 110 infractori din toate domeniile. Pe toți ne chinuia frigul năprasnic din cameră și foamea crâncenă generată de mâncarea extrem de puțină și groaznic de proastă. La pachet aveam dreptul odată la trei luni și nu putea depăși 5 kg de alimente. Evident că, oricât de econom ai fi fost, nu puteai întinde mâncarea respectivă pe trei luni și te mai întovărășeai cu încă doi, trei hoți, astfel încât programai împreună cu ei cine primește pachet. Lună de lună primea fiecare câte 5 kg pe care le întindeam cât de mult puteam, adăugând la hrana mizerabilă dată de penitenciar câte puțin din ceva de-acasă. Fiecare hoț avea un sac mare de pânză, legat cu sfoară la gură, în care își ținea tot ce avea – haine, țigări, obiecte de igienă, mâncare – iar sacul respectiv (în limbajul zonei – sarsana) era depozitat într-o debara căreia îi ziceam cambuză, probabil urmare a unui simț al umorului cu totul special al vreunui temnicer de pe vremuri. Oricum ai glumi pe seama denumirii, cambuza era mai asigurată decât trezoreria SUA. În fiecare noapte era păzită în trei schimburi a câte 2h și 20’ de plantoane din rândul celor mai amărâți care, pentru 10 țigări Carpați, făceau planton în locul tău.
În ziua întâmplării eram căpiat de foame, nu mâncasem decât ciricul de pâine cu un ceai rusesc. Adică rația de 125 de grame de pâine neagră și o cană cu apă rece îndulcită cu o lingură de zahăr. Cafeaua de cicoare care însoțea de obicei ciricul, dimineața la 6, avea doi gândaci imenși înecați și cu burțile în sus. Spre seară, unul dintre cei trei tovarăși de pachet îmi spune că e rândul lui să facă planton schimbul doi și mă roagă să-l împrumut cu cele 10 țigări Carpați, ca să-și plătească plantonul.
Profit de împrejurare și-i propun ca în timpul acelui planton să furăm din cambuză o bucată de slănină. Pusesem ochii pe slănina unui tip de pe lângă Satu Mare care nu avea tovarăș de pachet, fiind ocolit de toți din cauza unei halitoze care se simțea de la un metru distanță, și care avea o condamnare de 17 ani pentru omor. La vreo oră după ce amărâtul ăla de platon preluase schimbul, tovarășul meu se târăște pe sub paturi, ajunge în spatele lui și-i dă un bocanc, ce cântărea vreo 3kg, în cap. Omul adoarme instantaneu, eu îi dau cheia, deschid ușor cambuza și înhaț bucata de slănină care era atârnată în cui, lângă sarsanaua delicventului. Închid ușa, pun cheia în buzunarul plantonului și, împreună cu tovarășul meu, mă duc în camera de baie, unde erau pișoarele, W.C-urile și chiuvetele, și mâncam aproape pe nemestecate cele 5-600 gr de slănină.
A fost cumplit după aceea. Imaginează-ți cum te poți simți după ce mănânci pe stomacul gol mai bine de un sfert de kg de slănină, fără nimic altceva. Am vomitat amândoi până dimineață. Pe la prânz, criminalul nostru constată că i-a dispărut slăninuța și începe să urle și să înjure, să bată cu picioarele în ușa camerei chemând gardianul. Plus cele mai cumplite blesteme care să se abată pe capul animalelor care l-au lăsat flămând.
Apare gardianul, care întreabă cu un aer plictisit de ce urlă ca un disperat și bubuie ușa?
– Dom’ Major, nu știu ce animale mi-ar fura slănina din cambuză. Ăștia nu-s oameni, nici măcar animale nu sunt, că animalele nu se fură între ele, îi zbiară fix în nas gardianului.
În momentul ăla toată camera a izbucnit în hohote de râs, văzându-l pe temnicer aproape sărind înapoi sub izbitura duhorii care a țâșnit însoțită de stropi de salivă din gura reclamantului. După câteva momente și-a recompus mimica blazată și s-a achitat de obligația impusă prin fișa postului.
– Care i-a furat bă, slănina?
În acel moment, de pe banca lungă din lemn pe care eram obligați să stăm în timpul zilei, sare tovarășul meu și, cu degetul îndreptat spre mine, îi spune gardianului.
– Dom’ Major, l-am văzut azi-noapte pe Vîntu cum i-a dat plantonului cu bocancul în cap și a intrat în cambuză, de unde a ieșit cu o bucată de șuncă în mână și s-a dus la baie.
Șocul a fost atât de mare încât mă uitam la Aurică, așa îl chema pe tovarăș, incapabil să articulez vreun sunet. Am urmat 10 zile de izolare. O încăpere din beton, fără geam, cu o tinetă în care să-ți faci nevoile așezată lângă ușă, cu o lungime de 2 m și o lățime de 1 m, un bec chior care nu se stingea niciodată. Ridicat pe perete era “țambalul” – un pat alcătuit din stinghii din lemn înguste, așezate de-a latul, una mai sus, una mai jos, astfel încât, atunci când era coborât cu ajutorul unor lanțuri dădea impresia unui țambal. Mâncare ți se dădea o zi da, o zi nu, iar în ziua în care ți se dădea era apă chioară și fierbinte, cu ceva tentative de fasole sau cartofi plutind la distanțe astronomice una față de alta, sau unul față de altul. Adaugă frigul înfiorător care făcea ca toți pereții să fie acoperiți cu gheață, ținuta alcătuită doar din costume de zeghe cu o izmană și o cămașă de pânză pe dedesubt și o pătură cazonă, găurită și roasă, pe care o foloseai să te învelești noaptea când îți cobora patul din perete, până la 5 dimineața, când îl ridicau. La două luni după cele 10 zile de izolare, mi s-au găsit două găuri imense în plămâni și am fost pus pe cursă spre spitalul Jilava, pavilionul tebeciștilor. A fost prima trădare majoră din viața mea. Au mai urmat trădări, venite din partea unur oameni pe care i-am iubit, cărora le-am dăruit prietenia și încredere totală. Dan Andronic, Cătălin Popa, Cozmin Gușă, au fost oamenii care mi-au produs șocuri infinit mai mari decât amărâtul ăla de Aurică, dar despre care voi povesti în alte materiale. Acum cred că mă înțelegeți de ce îi detest pe trădători”, scrie Sorin Ovidiu Vîntu pe blogul personal.