O incursiune de două zile în fosta capitală a Imperiului Habsburgic, astăzi un oraș cu aproape două milioane de locuitori, poate fi validată în registrul amintirilor dragi (mie) doar dacă, ignorând tăvălugul turistic, o iei la picior pe străzile de piatră, printre clădirile somptuoase, de-a lungul bătrânului Donau sau prin beciurile pântecoase ale vreunei cârciumi seculare.

Am fost de câteva ori la Viena și, după ce s-a estompat fiorul curiozității, adică după ce am băut bere nefiltrată pe terasele castelului Schönbrunn, după ce am devorat un șnițel (uriaș) și o pereche de cârnați, m-am rostogolit peste burg din înaltul marii roți instalate pe vechile domenii de vânătoare ale împăraților Austriei - Prater -, după ce am căscat gura după „reduceri” pe Mariahilferstrasse și am ratat grațios muzeul (golit de autentic, după ce psihanalistul și-a luat catrafusele și s-a ușchit, de teama naziștilor, la Londra) încropit în fostul apartament al lui Freud, după toate acestea și o lumânare aprinsă între pereții reci ai domului Sfântul Ștefan, m-am gândit că următoarea descălecare în cetatea asediată cândva de turcii insinuați din Ungaria o voi rezerva derivei stradale, bătăii din tălpi pe ulițele simandicoase.

Un mare și urât șantier

Zis și făcut!

În coada lui 2019, pentru că atunci s-a consumat aventura ce urmează s-o aștern aci (din motive neinteresante pentru cititor o scriu abia astăzi), iată-mă revenit în orașul de marmură al valsului decis să mă rătăcesc în el fără regrete.

Din capul locului o spun că am pus capul pe pernă într-un hotel din centru, în buricul târgului, așadar mi-am pierdut pașii spre periferii sau i-am rotunjit în jurul inimii capitalei.

Ce m-a frapat din primele clipe?

Domne’, fostul oraș imperial era - și am înțeles de la un amic care se opintește în naveta București-Viena săptămânal că încă mai este -, un șantier, un mare, urât și ordonat șantier pe care brațele înnebunite ale macaralelor delirau de dimineața până seară, ridicând în slăvile cerului ambițiile austriece.

Ah, strada!

De la fereastra camerei mele vedeam sclipind în geamurile lună ale clădirilor de peste piațetă doar căști galbene de ingineri blonzi și salahori adunați de prin zările Orientului. Obosit de aceste manevre muncitorești, am coborât în stradă.

Ah, strada, cu mirosul ei de ploaie măruntă și neprevăzute întâlniri! După o scurtă orbecăială ce m-a purtat, în câteva sute de metri, până la Muzeul Literaturii, am cotit-o vigilent spre catedrala Sfântul Ștefan. „Doar n-am venit până aici să răsfoiesc cărți și să mă holbez la citate cât de cât celebre”, am mormăit pentru sine.

La cafea cu părintele tiparului

Cum nici emblema Vienei nu scăpase însă de renovări, schele și băieți în salopete, am dat să ocolesc minunea cu acoperiș din țigle multicolore ce înfățișează vulturul bicefal, minune gotică nășită de Rudolf al IV-lea pe la începutul secolului al XII-lea, ca să ies, printr-o succesiune de arcuri și portice, într-o simplă și splendidă geometrie: Piața Gutenberg.

V-ați plictisit? Promit să n-o lungesc aiurea.

Am admirat statuia închinată abilului părinte al tiparului și am luat pulsul unei cafenele cochete. Recunosc, m-au atras mai mult zâmbetele tinerelor ce purtau tăvițele cu cafea decât aroma licorii. N-am zăbovit însă mult nici aici.

Priviri din înaltul barocului

Pașii m-au purtat mai departe, pe sub umbre de macarale si cladiri de birouri luminate ici, colo de bulbi de un verde-coclit cu inserții de galben tocit de vreme, purtând în aura lor misterioasă povești de pe alte meleaguri.

Odată cu seara, s-au aprins firmele pâlpâitoare răsturnate pe dreapta și pe stânga bulevardelor - cuccu kebap, ju jitsu brazilian, șnițel restaurant -, amestecate și strivite totodată cu/de clădiri aristocrate, dichisite, pătrățoase și bogate. Din opulența barocului, ultimele aruncau în jos, către muritorii rătăciți în urbea imperială, sclipiri îngăduitoare.

Bară la bară cu coada cailor

Era una din orele de vârf ale Vienei: 19.00. Se înainta bară la bară cu cozile cailor, mercedesuri și bmweuri lucioase fornăiau nerăbdătoare în urma caleștilor la care mofturile prezentului cropat în tururi ghidate înhămaseră cai albi, viguroși, resemnați sub potopul săgeților farurilor.

Ploua mărunt la Viena, în cetatea în care astăzi niciun copac nu-și mai coboară parcă rădăcinile, speriați de forfota cafenelelor și năvala veneticilor.

Fuga la Bratislava

Ploua mărunt (și) când am părăsit-o. Mi se năzărise că aș fi putut să călătoresc, în doar 90 de minute, din grădina hrăpăreților habsburgi în capitala Slovaciei, la Bratislava, lăsându-mă purtat de undele Dunării.

Pe malurile căreia, că tot veni vorba, austriecii protejează în cadrul unei rezervații sute de familii de castori, păsări, pești, raci, legende, povești, vieți, oameni.

Cinste lor! Și taților taților nostri.

Fotografii: Florian Saiu