– Evenimentul zilei: Ce crezi că-i dă putere unei femei să meargă mai departe? Să-și peticească rănile inimii și să privească mai mult înainte decât spre trecut? De unde-ți iei puterea de zi cu zi, Mara Wagner?

– Mara Wagner: Din iubire. Sună a sirop ieftin, știu, dar ăsta e adevărul. Și nu mă refer acum la iubirea care vine de la un partener sau de la copii, ci la iubirea de sine. Cred că femeile în general au o problemă mare cu iubirea de sine, cu acceptarea. Se văd imperfecte în timp ce mimează perfecțiunea, iar asta pe termen lung frustrează și scindează. Femeile cresc de mici cu ideea că ele nu sunt îndeajuns, că e nevoie de altcineva care să le facă fericite, ori un bărbat, ori un copil, cineva sau ceva din afară care să le umple golul, să le acopere imperfecțiunea. Abia în momentul în care ajung să se accepte, să se iubească, să se aprecieze cu tot cu neajunsuri și defecte, vor fi cu adevărat fericite. Mie mi-a luat mult să ajung aici, vreo patruzeci de ani, altele sunt mai norocoase sau mai istețe, descoperă mai repede treaba asta.

Pledoarie pentru limba germană

– Tot e bine că ai reușit. Schimbând registrul întrebărilor: ești cadru didactic, traducătoare din limba germană, așadar te pot chestiona: ce-ar trebui schimbat în învățământul românesc pentru a le fi mai bine copiilor noștri?

– Oho, sunt atât de multe de spus pe tema asta, că nici nu știi de unde să le apuci. Și nu cred că sunt eu în măsură să dau sfaturi. Mie îmi place să dau mai departe limba germană, îmi face plăcere să traduc, să ajut la lecții, să explic, să predau. Și recunosc că îmi crește inima de câte ori reușesc să transform câte un „Urăsc germana, e grea!” într-un „Hai, că începe să-mi placă”.

Cartea care s-a scris singură

– Atunci, spune-ne ce înseamnă să publici o carte în România? E limpede că nu te îmbogățești, dar se schimbă ceva în viața autorului/autoarei? Ce? Cum te-a marcat pe tine apariția celor două volume („În spatele blocului” și „Renovări. Amenajări interioare”) pe care le-ai creat până acum?

– Să publici o carte e fără îndoială o mare bucurie pentru oricine. Pentru mine a fost și un boost pentru stima de sine. Dar cred că lucrurile diferă de la un om la altul, chiar și de la o carte la alta. De exemplu, la prima carte publicată m-am bucurat enorm, nu-mi venea să cred că cineva îmi publică mie o carte, mai ales că eu n-am avut niciodată treabă cu lumea literară și habar nu aveam cum se fac lucrurile. Mă chinuisem ceva s-o scriu, pentru că nu găseam niciodată timpul necesar cu doi copii și un job fulltime. Încă mă mir de mine că am reușit să duc la capăt un roman de 250 de pagini, când eu n-aveam timp nici să respir. A doua carte însă, volumul de poeme, s-a scris aproape singură. Surpriza că se publică n-a mai fost la fel de mare, dar bucuria a rămas. Mă face fericită când primesc feedback de la cititori, mă simt mândră când sunt nominalizată la vreun premiu și mă cred importantă când mi se iau interviuri. 🙂

Începuturi părăginite

– Ce mai pregătești? Mai ai ceva la sertar? Ce planuri editoriale frămânți?

– Momentan nu scriu nimic, sunt în pauză. Adică mai scriu poezii când mă lovește inspirația, dar nimic serios și organizat. În rest, am diverse începuturi lăsate în diverse stadii de paragină de-a lungul anilor. Încă nu știu dacă am să reiau ceva mai vechi sau o să merg pe vreo idee nouă. Însă știu sigur că nu mă voi opri aici.

– Să ai spor! Și har.

– Mulțumesc.

Despre autoare

Mara Wagner s-a născut în 1975 la Brașov și a urmat Liceul „Johannes Honterus“, cu predare în limba germană. După absolvirea liceului a studiat limbile germană și engleză în cadrul Facultății de Limbi Străine a Universității din București. A lucrat în presa scrisă ca redactor-șef la reviste pentru femei și ca traducător. A debutat în 2017 cu romanul În spatele blocului (Editura Nemira). În prezent locuiește în București, este traducător și profesor de limba germană.

Fragment/mostră

A doua tinerețe

și acum va urma o perioadă de adolescență,
mi a spus terapeuta
și eu n am crezut o,
sunt femeie serioasă, nu e cazul meu, am gândit
și acum hălăduiesc ca un câine vagabond
mă nhait cu prieteni vechi și noi,
n am stare, pereții mă strâng,
concerte, cluburi, alcool și tutun
și nopți nedormite acasă, amor nebun
și fără viitor,
după divorț femeile o iau razna, se spune,
încearcă să recupereze tot ce au pierdut,
trăiesc cu pasiune,
aleargă timpul și l biciuiesc cu patimă
să stea locului până ajung la zi
cu numărul amanților ratați atâta vreme.
nu e cazul meu,
pentru că eu, în zori,
când noaptea a obosit și cluburile se închid,
încă mă întorc,
desculță,
cu inima franjuri,
la tine.
Joc teatru, iubitule, nu vezi? De ce mă crezi?
Mă prefac că mă distrez cu noua mi libertate și mă dau ocupată tare. Încerc cu disperare să te fac gelos, nu ți spun ce simt, mă ascund de tine. Aș vrea să știi că nu i așa.
Mimez și n fața lumii, aproape mi a trecut, uite ce grozav mă simt, câți prieteni am și ce de bărbați aș putea avea, dacă aș vrea!
Cineva, ceva nu mi dă voie să simt până la capăt.
Orgoliul? Eu? Eu, orgoliul?

Te-ar putea interesa și: