Era 1995. Şi totul a pornit de la Bancorex. Ca în multe din dramele nouăzeciste, de altfel. Două femei datoare la bancă au împrumutat bani de la o alta. Un scandal sexual s-a insinuat însă fără de veste în toată povestea asta de undeva de la Alba Iulia. Faptele notate în rapoarte privind drepturile omului din România acelor ani, bazate pe ancheta procurorilor şi informaţii ulterioare, trasează liniile poveştii.

Mariana, proaspăt ajunsă în România din străinătate, locuia cu Adina şi Elena în apartamentul uneia dintre acestea. Cele două femei aveau nevoie de bani. I-au împrumutat de la Mariana. În scurt timp toată bună înţelegerea dintre femei s-a dezvoltat într-o ceartă ce s-a sfârşit la secţia de poliţie din localitate. Aici Adina şi Elena au reclamat-o pe Mariana pentru că ar fi ademenit să întreţină cu ea relaţii sexuale.

Codul Penal de la acea vreme pedepsea, potrivit articolului 200, aliniatul 5, "îndemnarea sau ademenirea unei persoane în vederea practicării de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, precum şi propaganda ori asocierea sau orice alte acte de prozelitism săvârşite în acelaşi scop". Închisoare de la unu la cinci ani era pedeapsa.

Un "prizonier de conştiinţă" român

Mariana Cetiner a fost închisă pentru orientarea ei sexuală în penitenciar unde, după cum a susţinut ulterior, a fost tratată "ca ultimul om". A fost adoptată de organizaţia Amnesty International drept "prizonier de conştiinţă". "Prizonierii de conştiinţă" sunt persoane sub protecţia Amnesty International a căror situaţie e definită după un articol al lui Peter Benenson, publicat în "The Observer", în mai 1961, şi intitulat "Prizonierii uitaţi". Ei sunt "orice persoană care este împiedicată fizic (prin încarcerare sau altă formă de reţinere) să-şi exprime opinia (prin cuvinte sau alte simboluri) şi care nu susţine violenţa". Mariana a fost vizitată în închisoare de activiştii străini, unde a relatat cum a ajuns acolo şi la ce tratament era supusă pentru că – susţinea aceasta – era lesbiană.

Interviul uitat

"Evenimentul zilei" publică, pentru prima dată în presa din România, fragmente dintr-un interviu acordat de Mariana organizaţiei Amnesty după eliberarea sa, în 1998, prin decret de graţiere dat de preşedintele Emil Constantinescu, sub presiunea comunităţii internaţionale.

Interviul a zăcut, înregistrat pe o casetă video, mai bine de un deceniu în arhiva bibliotecii organizaţiei Accept, care se ocupă de drepturile comunităţii gay în România. Mariana a cerut după eliberare azil politic în Germania, unde urmele i s-au pierdut. "Nu mai ştim nimic de ea" a fost răspunsul dat invariabil pentru "Evenimentul zilei", atât de către activiştii Amnesty care au cunoscut-o, cât şi de reprezentanţii minorităţilor sexuale din Germania, unde a plecat.

Mulţi spun că nu e greu de înţeles de ce femeia a decis să "dispară". Interviul acordat celor care au apărat-o rămâne însă mărturie a unui deceniu haotic în România anilor 1990, unde drepturile minorităţilor sexuale erau strivite sub un articol de lege corectat abia în 2001. Cotidianul "New York Times" publica în 2001 un articol despre comunitatea gay din România şi o numea pe româncă "ultima persoană condamnată sub articolul 200".

O ALTFEL DE POVESTE DE AMOR

Bileţele pe post de dovezi ale "faptei"

Înregistrarea descoperită de "Evenimentul zilei" se întinde pe aproape 20 de minute. Nu sunt întrebări, nu apar comentarii. O femeie ajunsă în jurul vârstei de 40 de ani, îmbrăcată şi tunsă "băieţeşte", e surprinsă de camera video traversând o stradă din Bucureşti. E vizibil încurcată de ipostaza în care urmează să apară. Intră într-o clădire de pe Calea Victoriei. Apoi Mariana apare într-un fotoliu, vorbind rar, calm despre experienţa petrecută.

"Am fost arestată pentru bani şi pentru agresiune sexuală", începe interviul. Cetiner spune că venise pentru o operaţie la Alba Iulia. Până să se întoarcă în ţară, ieşise dintr-un mariaj şi jucase handbal la o echipă olandeză. La Alba Iulia le-a cunoscut pe Adina şi Elena. Au fost zile în care nimic nu a dat de bănuit că nu ar fi prietene. Apoi totul a luat-o razna.

"De la una la alta, ele mi s-au plâns de la bani. Erau datoare la Bancorex, vreo 50 de milioane. Mi-au cerut 20 de milioane, aşa că le-am dat. În ziua respectivă, m-au invitat să dorm la ele, pentru că nu aveam apartament în Alba Iulia. Între timp s-au dus la poliţie. Nu ştiam de ce. Elena a depus o plângere", spune pe înregistrare Mariana. La scurt timp, Mariana a fost arestată. Totul e redat pe scurt.

Datele anchetei însă, citate într-un raport al Human Ritghts Watch despre legea din România acelor ani privind minorităţile sexuale, trasează câteva detalii despre cum s-au petrecut lucrurile.

Detalii din rechizitoriu

Când a venit în Alba Iulia "Cetiner s-a mutat într-un apartament pe care îl împărţea cu o altă femeie, Elena , care era căsătorită; o altă persoană care locuia în acel apartament, Adina , colabora in "proiecte comerciale" cu Cetiner", arată raportul. Rechizitoriul susţine că: "din cauza spaţiului restrâns, inculpata şi partea vătămată V. Adina au fost nevoite sa doarmă în aceeaşi cameră, în câteva rânduri. La un moment dat, într-o noapte, inculpata Cetiner Mariana a început să-i dezvăluie părţii vătămate aspecte privind viaţa sa intimă, explicându-i în final că este lesbiană(…). Totodată şi-a exprimat dorinţa de a întreţine asemenea relaţii împreună, dându-i de înţeles că o iubeşte".

Mariana i-a trimis bilete – scriau anchetatorii – de dragoste Adinei, care, ulterior, când Elena a denunţat-o, în urma tensionării situaţiei, au fost arătate drept "dovezi" ale seducţiei.

După ceva vreme, Mariana a părăsit apartamentul din cauza neînţelegerilor, revenind pentru – spune ea – a-şi cere banii înapoi. S-a iscat o ceartă, a denunţat-o la poliţie. A fost arestată.

În declaraţia dată la poliţie, Cetiner "neagă ca ar fi încurajat-o sau ademenit-o pe Adina, susţinând că încercase doar să obţină înapoi banii pe care îi împrumutase". "Procesul a durat un an şi trei luni de zile, la care ele – martorul şi reclamanta, n.r. – n-au venit niciodată", spune în interviul video Mariana. "Nici măcar cu mandat. Au venit abia în august. Şi atunci au recunoscut că eu le-am dat bani şi că nu le-am violat. Că am avut relaţii cu Adina, dar că nu am atacat-o. Am primit trei ani", spune Mariana.

De abia din acest punct şi-au aplecat atenţia asupra cazului ei activiştii pentru drepturile omului.

DETENŢIE
Din dragoste, la penitenciar

Poate că Mariana nu ar fi fost altceva decât o simplă condamnată dacă nu ar fi intrat în atenţia Amnesty International. Femeia a povestit pentru activiştii străini că în penitenciar a fost tratată, pentru orientarea ei sexuală, din câte susţinea, cu bătăi repetate.

"Pentru că în România ei nu au fost niciodată de acord ca o relaţie din aceasta să fie. Criminalele sunt mai bine văzute în puşcărie decât cineva care a avut o relaţie tot cu o femeie. Iar tâlhăriile sunt mai bine văzute decât o relaţie între două femei. Aşa ceva, homosexualitate sau altceva, nu există. Eram tratată ca… nici ca ultimul om", spune, în interviul video, Mariana.

În 1998, reprezentanţii Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH) s-au dus la Penitenciarul Aiud, unde au vizitat-o pe Mariana. Pe durata discuţiei de la Aiud, Mariana s-a plâns că, în primul loc de deţinere – Penitenciarul pentru femei Târgşor – a fost bătută de doi gardieni. Potrivit unui raport întocmit la acea vreme, încă mai avea urme pe picioare şi pe torace. Apoi, la Aiud, după o altercaţie cu una din supraveghetoare, a fost legată cu cătuşe de calorifer, mai multe ore, timp în care ar fi fost bătută.
La închisoare

În interviul video, Mariana reia câteva din imaginile din penitenciar.

La Aiud: "Am fost luată din pat şi am fost dusă la comandant. Am fost bătută. L-am întrebat "De ce dai în mine? Pentru mine există lege, pentru tine nu există?". Am fost legată cu cătuşe, într-o poziţie ca Iisus Hristos, 11 ore fără să merg la toaletă, fără mâncare. Şi gardiana, Antonia, a cerut permisiunea să mă scoată din cătuşe. Am mai stat vreo oră".

La Târgşor, după ce a fost mutată, Mariana a reclamat un "tratament" similar: "Când am fost dusă la Târgşor, eram într-o celulă plină cu crime, tăiau cu lama. Iar eu deja eram avizată de toţi gardienii. Le spuneau să vină, să mă incite. La care eu nu am dat niciun fel de replică.(…) Am fost pusă şefă de celulă, 40 de inse eram. Apoi când a venit apelul de dimineaţă am fost scoasă de haină afară şi bătută de doi ofiţeri.(…) Pe urmă m-au luat de pe holul ăla şi m-au dus la filtru. Acolo m-au pus în cătuşe pe calorifer şi m-au bătut. Mi-au rupt coastele(…). Am fost dusă pe izolare.(…) După izolarea mea au pus iar femei să mă bată. Am fost dusă iarăşi în izolare", susţine femeia în interviul video.


MĂRTURIE. Mariana, în interviul video
Scrisori de departe

Dacă ar fi să rezume experienţa din puşcărie, femeia spune în interviu că "a fost sub orice critică". "Bătăi pentru mâncare, raţii, gardienii nu respectă ce trebuie respectat. Foarte greu (…). A fost rău. Bine n-a fost. Că doar nu poate să fie bine în puşcărie. Mai ales nevinovat", spunea Mariana.

A fost eliberată pe 18 martie 1998. A urcat într-un tren, fără un ban la ea. Nu a fost nici ziua eliberării una prea plăcută. Circula fără bilet. A primit amendă.

Apoi a văzut că primise din străinătate o groază de bilete de încurajare. Din SUA, Olanda, Norvegia, Coreea, China, Germania… "Şi-atunci am început să văd că oamenii sunt aproape de mine, că sunt prieteni", zice în interviu femeia. A cerut la scurt timp azil în Germania, o ţară unde minorităţile sexuale se bucură de drepturi. De asta interviul dat de Mariana se termină cu mulţumiri.

Femeia spune că a vrut să arate "câtă nedreptate există în România, de homosexualitate, de lesbianism". "Să nu ai exprimare liberă, poliţia abuzează, dacă n-ai mamă, n-ai tată ajungi la închisoare", încheie Mariana.

DEZBATERE

"Un denunţ al unei poveşti neconsumate de amor"

Articolul 200 din Codul Penal a fost schimbat în 2001. Florin Buhuceanu, fostul director al organizaţiei Accept, e la curent cu ceea ce s-ar numi "cazul Cetiner".

Acesta spune că nu a fost neapărat "scânteia" care a dus la schimbarea articolului. Dar că este unul extrem de important în ce priveşte portretul discriminării perpetuate din comunism în anii 90.

"Cazul Cetiner, dacă-l pot numi aşa, a contat pentru a arăta amploarea persecuţiei şi grotescul acuzaţiilor care au putut duce la arestări. Să ne înţelegem, vorbim aici de o femeie, judecată şi condamnată pentru că a avut nefericita iniţiativă să lege un flirt amoros cu o altă femeie care a denunţat-o prieteneşte. Pare inimaginabil astăzi că un asemenea denunţ al unei poveşti neconsumate de amor, întărit de un martor care a certificat că Mariana Cetiner e lesbiană, a existat cu aceste efecte", spune Buhuceanu.

Acesta adaugă că un rol important în atitudinea din vremea respectivă s-ar datora bisericii. "Nu vorbim, în acest caz, de perioada regimului comunist, ci de perioada anilor ’90, în care Biserica Ortodoxă vocifera aprig împotriva Occidentului, publicând de-a valma tone de fiţuici stridente, afişe şi manifeste stradale belicoase pentru salvarea neamului şi împotriva "degenerării umane", campând protestatar în faţa vechii clădiri a Parlamentului ce azi le aparţine, pentru merite democratice, desigur. Această incitare la ură pe durata unor ani de zile, asumată de parlamentari din mai toate partidele politice, a dus la perpetuarea discriminării prin lege împotriva homosexualilor până la finele anului 2001. Cazul Cetiner, parte din cazurile documentate de organizaţii precum Human Rights Watch şi Accept, a arătat una dintre feţele urâte ale României. O Românie-ruşine a Europei acelor ani prin cruzimea cu care îi trata pe unii dintre proprii cetaţeni", a spus Buhuceanu.

"Ce dreptate s-a făcut victimelor lor?"

Felul în care era tratată homosexualitatea în comunism este, din punctul lui Buhuceanu de vedere, "un capitol care abia a fost întredeschis".

Acesta relatează o întâlnire pe care a avut recent, cel puţin stranie. "Mi s-a întâmplat recent să cunosc un domn în vârstă, gay, recrutat în perioada adolescenţei de Miliţie şi obligat să denunţe pe cei cu care se frecventa. Asta nu l-a scutit deloc de umilinţele unei şcoli corecţionale, de arest caţiva ani mai târziu pentru că, nu-i aşa, figura în faimoasele dosare ale Miliţiei cu homosexuali, păstrate şi azi de Poliţia Română. Acele tratamente inumane nu au fost posibile doar pentru că exista un articol de lege, ci şi datorită zelului şi mentalitaţilor primitive ale miliţienilor, procurorilor, judecătorilor. Aceştia sunt încă parte din sistemul care împarte dreptatea în România. Ce dreptate s-a făcut victimelor lor?", se întreabă Buhuceanu.

Totuşi, "modificarile legislative sunt doar un prim pas, care permit asigurarea unui nivel neapărat necesar de protecţie din partea statului", spune şi Irina Niţă, directorul executiv din prezent al Accept.

"Câtă vreme homosexualitatea rămâne un subiect tabu şi câtă vreme persoanele LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, trans) sunt constrânse social să mimeze heterosexualitatea, nu vom vedea schimbări spectaculoase. Pentru ca oamenii să-şi revizuiască nişte prejudecăţi, este nevoie ca acest subiect să fie abordat de mult mai multe voci decât în prezent. Sunt încă profesori universitari care afirmă în facultăţile de medicină sau psihologie că homosexualitatea este o boală – deşi a fost scoasă acum 40 de ani din lista bolilor", e de părere Niţă.
Comentariile la acest articol vor fi moderate, din cauza limbajului licenţios.