În plină arșiță a duminicii de azi, în prag de Sânziene, zeci de bucureșteni și-au dat întâlnire în Biserica Sfântul Dumitru-Poștă Paraclis Universitar. Îmbrăcați în cămăși tradiționale.

Ca să fim clari în punctul de pe hartă, e de știut că acest obiectiv, el însuși încărcat de istorie, se află pe strada Franceză. Adică în ceea, mai larg, ce cunoaștem cu toții drept aria Centrului Vechi.

 

 

În ie la liturghie”

Femeile în ii, bărbații în cămăși sau cămeși. Ocazie cu care aflu că până și în marele oraș se păstrează, într-o altă formă, evident, ideea de ladă de zestre.

Pentru că tocmai din asemenea cufere ale amintirilor față de mame, de bunice ori de străbunice au ieșit la lumina zilei privighetorile.

Femei și bărbați așadar. Din toate colțurile orașului. Dar chiar de peste tot. de prin cartiere de unde purcezi cu mai multe mijloace de transport, ca să descaleci, în final, pe caldarâmul alăturat Curții Domnești.

Astfel au venit îmbrăcați încă de dimineață, la Liturghie. Ca mai târziu, adică de la 11 și jumătate, să iasă cu toții în curtea locașului și să cinstească din bucatele pe care tot ei le făcuseră de cu seară. Prăjiturele și limonade.

Așa mă aflu și eu în mijlocul evenimentului harnic și maiestuos denumit ”În ie la liturghie”. Nu există vârstă nereprezentată, de la țâncii din cărucioare până la experiența tradusă în părul alb.

Elena din Bragadiru despre Elena din Banat

Elena Vitan, prima pe care o intervievez, pentru că mi-a atras atenția marama-i care mângâie văzduhul, în valuri. Ei poftim, ziceam de Capitală, pe când doamna e taman din comuna Bragadiru.

A locuit o perioadă în Banat. Ca explicație pentru tangența țesăturii cu zona aceea etnografică. Cea care i-a dăruit costumul e din comuna timișeană Ohaba-Forgaci și se numește Elena Boancheș.

Despre Elena din Banat mi se mai spune că lucrează ea însăși cămăși cu motive strămoșești, ba le învață și pe alte femei tot așa.

Un exemplu îl am acum în fața mea, pe Elena Vitan, cea care, în Bragadiru, pune temelia unui atelier popular și vrea să adune în jurul ei alte femei, să țeasă.

De ani, adaugă Elena din Bragadiru, adună costume populare și le îngrijește cum știe mai bine, să nu li se piardă cântecul dintre ațe.

 

 

Mă simt româncă în fiecare zi”

Alte nuanțe, cu tot cu întrebările lor. Pentru Irina Zatic, a cărei cămașă e înflorată în stil oltenesc. Știe despre acest obiect vestimentar că are 70 de ani. Îmi atrage atenția asupra paietelor de pe mâneci, suflate cu aur.

Oana Mușceleanu se mândrește cu al său veșmânt – cum altfel?! – din Mușcel, despre care cunoaște un singur amănunt, că atinge de trei ori vârsta sa. Vorbesc cu o femeie abia răsărită pe ulița vieții.

Nu se lasă cu una, cu două, nici măcar iarna. Și atunci poartă ia. Deci nu numai la zi de sărbătoare, trag concluzia. ”Mă simt româncă în fiecare zi”.

Consideră că a ne cinsti înaintașii, chiar și în secolul Internetului, nu e nici pe departe o utopie. ”Să le prețuim truda, în primul rând”.

Economista în opinci

Nu se poate să-ți scape din vedere cununa de flori de pe bălaiul unei domnițe. Cum nici opincile sale. E din cap până-n picioare a dorului.

Ana Maria Pârciog. născută în Târgoviște, trăitoare a Bucureștiului, economistă, are onoarea de a-mi prezenta râul razele de soare realizate de mama ei.

Dar să vedeți cum. După modelul găsit pe un mileu. Atât de vechi, cum nici nu poți să-ți închipui. Știam de petice lăsate cu limbă de moarte de înaintași, să nu se piardă culorile și liniile. Dar mesajul dăltuit într-o dantelă e chiar ceva ieșit din comun.

Opincile sunt cumpărate de la un meșter, iar șosetele din lână – curaj, nu glumă, să le porți pe căldura asta – vin tocmai din Țara Oașului.

 

 

Scuzați-ne, Zânelor, că nu vă știm povestea!

Bine, oameni buni, de felul în care ne înveșmântăm tot vorbirăm. Dar despre Sânziene ce știm? Cine sunt ele?

Abia acum se face liniște. Căci nici copiii, cei care tocesc manualele, nici adulții, nu pot să intre în amănunte pe care nu le stăpânesc.

Un proapsăt absolvent de gimnaziu întărește ideea. ”Nu ne spun nimic la școală despre tradițiile noastre!”.

E semn greu, al lipsei unei discipline pe care etnografii o cer de mulți ani, să facă parte din triunchiul de bază al învățământului. Cultura tradițională.

Să nu le supărăm totuși pe Zâne, tocmai de ziua lor, așa că închei materialul de față cu optimismul respirațiilor. Reluând ideea de început, vă urez ca bucuria normalului să vă bată la ușă!

 

Te-ar putea interesa și: