Mânăstirile au un farmec tainic al lor pe care nu-l poți cunoaște decât zăbovind între zidurile lor. O evocare de Dan Ciachir.

Discreţia, cuviinţa şi politeţea caracterizau lumea monahală pe care am cunoscut-o în anii ’80. Nimeni nu te întreba cât câştigi pe lună ori cât te-a costat ceasul de la mână sau cravata de la gât. Biserica deţinea şi privilegiul oficial al adresării cu domnule, cuvântul „tovarăş” neexistând în vocabularul ei. Degradarea limbii, care atinsese aproape toate straturile sociale, nu se insinua în mânăstiri. Nici familiaritatea. Nu m-am tutuit cu niciun cleric, inclusiv cu stareţul Lavrentie, deşi ne leagă o prietenie de peste 30 de ani. Puţin mai tânăr ca mine, fusese numit în fruntea Mânăstirii Sinaia pe când era în ultimul an de facultate, în 1981. Patriarhul Iustin aşezase câţiva egumeni tineri în Arhiepiscopia Bucureştilor, absolvenţi cu medii mari, dar şi oameni destoinici şi bine crescuţi. Tot el voise ca studenţii teologi să facă şase luni de armată.

Părintele Lavrentie provenea dintr-o familie cu mai mulţi copii din sudul Moldovei, unde părinţii săi avuseseră pământ înainte de instaurarea comunismului. Urmase, la Buzău, Seminarul, apoi Institutul Teologic din Bucureşti, perioadă în care se şi călugărise.

Mânăstirea Sinaia, întemeiată în 1695 de spătarul Mihail Cantacuzino, în jurul căreia se constituise viitorul oraş, avea o obşte mică şi nu mai deţinea niciun petec de pământ. „Pe noi ne hrăneau cu sufertaşul de la Peleş”, povestea părintele Arcadie, care îl ţinuse pe genunchi pe viitorul rege Mihai I. „Îi plăcea mult la mânăstire când era copil.” Octogenar, precum Arcadie, era şi părintele Melchisedec, refugiat din Basarabia („A venit Ivan peste noi şi-a trebuit să plecăm”). Tânărul stareţ nu era însă încântat de călugării de peste Prut – avea vreo cinci – şi, oricât de rezervat în exprimare, când venea vorba despre ei, izbucnea: „Mănâncă mult, le place să bea, trag apa de cinci ori pe noapte şi mai trimit şi câte-o anonimă…”.

Mânăstirea era acum dezavantajată de poziţia ei pe drumul înspre Peleş; drum care fusese închis. Când veneau la castel oaspeţi de-ai lui Ceauşescu – precum Carter sau Giscard d’Estaing în anii ’70 – era frământare mare, apăreau mulţi agenţi, nu mai intra şi ieşea nimeni pe poartă, călugării nu aveau voie să se apropie de ferestre…

Vechea biserică, în care nu se mai slujea, cu o pictură admirabilă, mai ales în pridvor şi pe peretele de apus al pronaosului, unde fuseseră zugrăviţi ctitorii, era înconjurată de un patrulater de chilii şi odăi, cu un etaj pe latura sud-estică. Acolo, în câteva încăperi, se găsea mobilă din lemn de nuc. Camera patriarhului, cu o frumoasă sobă de teracotă, avea un balcon ca un foişor. Patriarhul Iustin venea uneori, în ianuarie sau februarie, la mânăstire, pentru un sfârşit de săptămână. Ieşea să se plimbe prin incintă, cu bastonul, singur sau însoţit de stareţ, însă timpul şi-l petrecea citind sau rezolvând dosarele aduse de la Bucureşti.

Animată iarna şi vara, la mijlocul lui octombrie Sinaia se golea. Priveliştea spre Vârful cu Dor era mai frumoasă atunci din spatele bisericii mari. Avea nuanţe noi de albastru. În sufrageria de la parter, încărcată de masa de 12 sau 16 persoane, de tot atâtea scaune cu spătar înalt şi de un bufet masiv, se găseau pick-up-ul şi discoteca stareţului – vreo 2-300 de plăci –, întrecută doar de aceea a maicii Semfora de la Schitul Techirghiol, adunată în decurs de câteva decenii. Biblioteca mânăstirii însuma vreo 3000 de volume păstrate într-o încăpere adecvată, aşezate în ordine pe rafturi şi şterse periodic de praf. Erau şi colecţii de reviste, nu numai bisericeşti. Am găsit acolo numere din „Analele Academiei” cu comunicările în care Pârvan înfăţişa rezultatele săpăturilor arheologice efectuate în centrul Constanţei înainte de Primul Război Mondial, aproape toate cărţile lui Simeon Florea Marian, legate, ediţii interbelice din opera lui Iorga, dar şi albume, almanahuri, pliante înfăţişând Sinaia elegantă şi opulentă de la începutul secolului XX. Stareţul din acea vreme, Nifon Popescu II, pe lângă o monografie a mânăstirii, publicase în 1885 volumul Preumblările la Sinaia sau descrierea pe scurt a posiţiunilor celor mai frumoase ale Sinaiei care se pot vedea ca fiind în apropiere…

În acei ani 1985-87 mi-am încrucişat câteva şederi la mânăstire cu profesorul de drept canonic Nicolae Dură. Provenea dintr-o familie vâlceană care dăduse trei fraţi preoţi slujitori. Petrecuse trei ani la Addis Abeba pe când Etiopia încă îl mai avea ca împărat pe Haile Selassie, în vederea unei teze de doctorat despre Biserica Etiopiană Coptă. Întors în ţară, nu mai primise viză de ieşire până în 1990. La mijlocul anilor ’80 rămăsese fără parohie întrucât biserica sa, Kretzulescu, fusese închisă deoarece se afla lângă Consiliul de Stat şi Comitetul Central. Nu-i mai rămăseseră decât catedra şi studiul. Era un cercetător pasionat, ucenic al marelui canonist Liviu Stan. În cursul plimbărilor noastre, părintele Dură mi-a demontat două „teologumene” ale lui Nae Ionescu: aceea potrivit căreia Dumnezeu S-ar fi simţit în lipsă atunci când a creat lumea, respectiv aceea că Hristos ar fi suferit, pe Cruce, şi în calitate de Persoană divină… Tot părintele Dură mi-a tălmăcit noţiuni complexe de teologie, precum sinodalitate, pogorământ sau acrivie. Întors la Bucureşti m-am apucat să citesc, aşa cum mă sfătuise, Mirenii în Biserică de Liviu Stan. Aşa am aflat că principiul proporţionalităţii 2/3 mireni şi 1/3 clerici din adunările eparhiale împotriva căruia tuna şi fulgera Nae Ionescu, socotindu-l „şagunism” şi influenţă protestantă, îşi avea, de fapt, temeiul în legiuirile ecleziale bizantine.

Judeţul Prahova avea un inspector de Culte stupid, pe nume Dănescu. Mic de stat, îmbrăcat într-un costum strâmt şi uzat, cu un mers amintind de Birlic în rolul lui Crăcănel, de cum a intrat în sufragerie şi-a îndreptat ochii spre lustră: „Prea multe becuri aici, în vreme ce în toată ţara se face economie”. Negăsind niciun ziar împrejur, a scos o coală de hârtie din mapa sa, aşternând-o pe tapiseria unui scaun de sub lustră. S-a urcat cu un picior pe coală, ţinându-l pe celălalt în aer. A început să deşurubeze un bec cu o mişcare rotundă asemănătoare cu a celor care caută găinile de ou, apoi pe al doilea, al treilea, al patrulea, după care a coborât sprinten şi satisfăcut, a scuturat de praf coala cu mâneca hainei şi a reintrodus-o în mapă.

Mai asistasem acolo la o scenă absurdă. Luam masa cu o funcţionară tânără de la Departamentul Cultelor şi cu soţul ei, care l-a întrebat pe stareţ: „Şi dumneavoastră chiar credeţi în Dumnezeu sau numai aşa…”. „Cum să nu cred?!”, a răspuns stareţul, consternat. „Şi eu cred”, am spus. „Şi dumneavoastră…!” Omul părea uimit, soţia sa – jenată, până la sfârşitul mesei nu s-a mai discutat nimic.

Pe când lucra la dramatizarea romanului Fraţii Karamazov, scriitorul Horia Lovinescu a locuit o săptămână într-o chilie de la Sinaia. „Voia să vadă cum se trăieşte într-o mânăstire, povestea părintele Lavrentie. Mânca la trapeză cu noi, ne întreba despre ascultări, despre tipicul slujbelor, când voia să fumeze ieşea afară în stradă. Era extrem de politicos şi delicat. După ce a plecat, am strâns din odaia unde stătuse o duzină de sticle goale de votcă.”

În noiembrie 1984 am petrecut zece zile la Cernica, locuind într-o clădire cu încăperi înalte numită Casa Iustin, după numele arhimandritului care o construise la sfârşitul secolului al XIX-lea. Alături de ea funcţionase tipografia mânăstirii în perioada interbelică. În Ostrovul în care vornicul Cernica Stirbei, boier de-al lui Mihai Viteazul, ctitorise biserică la 1608, se găsea Biserica Sf. Nicolae, ridicată în 1802 şi devenită, după demolarea Mânăstirii Văcăreşti, cea mai mare din Muntenia. În jurul ei erau trei stejari enormi, arhondaricul şi cimitirul întins. În latura sudică a acestuia, într-o clădire folosită parţial, locuia secretarul stareţului, părintele Ignatie, pe atunci fratele Iordan, care publica poezii în revistele literare. El m-a dus să aprind o lumânare la mormântul proaspăt al lui Virgil Mazilescu, mi l-a arătat pe cel al lui Daniel Turcea – foarte îngrijit –, cripta de marmură sub care zăcea Radu Petrescu, m-a dus la mormintele ierarhilor basarabeni refugiaţi, dar şi la cel al cântăreţului Zavaidoc… La începutul secolului al XX-lea, Iorga se plângea că tradiţia paisiană cărturărească se stinsese la Cernica, iar mânăstirea era cunoscută mai mult pentru cimitirul ei adoptat de protipendadă. În 1984 situaţia nu se schimbase, întrucât Marin Sorescu şi unul dintre fraţii lui Ceauşescu îşi aveau cripte aici, ambele cu cruci înalte de piatră, iar în 1987 tot în acest cimitir avea să fie înmormântată Lica Gheorghiu, fiica lui Dej.

Puntea care legase iniţial ostrovul de peninsula în care se află chiliile şi incinta Cernicăi a devenit în decurs de secole pământ ferm şi drum. Pe malul dinspre răsărit al lacului, un rând de chilii care înconjura Biserica Sf. Gheorghe arsese între cele două războaie, tradiţia susţinând că fusese pedeapsă divină, deoarece un călugăr adusese la el o femeie. Mai jos de locul acesta, dincolo de incintă, aproape de lac se păstra o casă, cu mobilierul ei din secolul al XIX-lea, în care locuise Arghezi, în 1901, închinoviat ca ierodiacon. În latura opusă, pe linia est-vest a zidului, era pivniţa adâncă de câţiva metri şi lungă de 50. De-o parte şi de alta a culoarului dintre ele, se înşirau câteva duzini de butii şi butoaie, damigene mari din sticlă groasă îmbrăcate în papură ori rafie; domneau o temperatură constantă şi o linişte de adânc. Vinul nu se livra decât pe un bon semnat de stareţ, care specifica în cifre şi litere cantitatea.

Carne nu se mânca la Cernica. Deţinând pământ arabil pe care îl cultiva cu grâu, mânăstirea avea brutărie şi ajuta cu saci de făină mânăstiri strâmtorate. Duminica şi de sărbători se făceau pomeniri care adunau în trapeză peste o sută de persoane. La o masă dreptunghiulară se aşezau stareţul, doi sau trei preoţi care slujiseră în sobor, vreun musafir laic, iar pe bănci, de-a lungul celor două rânduri de mese – familia care făcea parastasul, închinători, mulţi nevoiaşi… Când stareţul scutura clopoţelul, înceta orice rumoare, toată lumea se ridica, unul dintre preoţi spunea rugăciunea şi se dădea binecuvântarea. Ciorba era adusă în lighene smălţuite, dacă nu era post – peştele nu lipsea, apăreau apoi în castroane încăpătoare iahnia de fasole, varza călită ori mâncarea de cartofi. La sfârşit: totdeauna colivă, cozonac, eventual fructe. Oamenii mâncau repede, în tăcere şi nu uit o femeie care şi-a deşertat tainul de vin într-un borcan de Nescafé, răsucind cu grijă capacul, l-a vârât într-o desagă, adăugând câteva felii de pâine şi-un măr. Masa nu ţinea mai mult de o jumătate de ceas, clopoţelul suna din nou, oamenii se ridicau, se rostea rugăciunea de mulţumire…

Eram în biroul stareţului când a intrat un monah octogenar: i-a făcut închinăciune, i-a sărutat mâna, apoi a cerut un bilet de voie pentru un consult medical.

Am schimbat câteva cuvinte în ostrov cu un călugăr de o blândeţe organică a cărui ascultare era stupina. Vorbea de Cuviosul Gheorghe, egumenul care în secolul al XVIII-lea reînfiinţase mânăstirea, ca şi cum ar fi fost în viaţă. În aceeaşi seară, plimbându-mă cu stareţul pe sub ferestrele unor chilii, am recunoscut vocea lui Ion Ioanid citind buletinul de ştiri al Europei Libere. Volumul era mare; stareţul a bătut cu vârful bastonului în geam – „Mai încet, Dometie!” – şi acesta s-a deschis: „Sunt surd, preacuvioase, dacă îl dau mai încet nu aud…”.