Ion Luca Caragiale (1852-1912), cel mai mare dramaturg român, și Mihai Eminescu, făuritorul limbii române (1850-1889), s-au întâlnit prima oară grație unui director de teatru de provincie în trupa căruia se aciuase și viitorul poet.

Rememorând acele clipe unice, Caragiale a dezvelit, în note de umor inconfundabil, viața boemă pe care o ducea Eminescu în prima tinerețe.

Băiat de grajd la Giurgiu

„Sunt peste douăzeci de ani de atunci...”, își începe autorul „Scrisorii pierdute” mărturisirea. „Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se încheiase, era toamnă și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam întruna, actorul îmi zice cu un fel de mândrie: «Îți place să te ocupi cu literatura… Am și eu un băiat în trupă care citește mult; este foarte învățat, știe nemțește și are mare talent: face poezii; ne-a făcut câteva cuplete minunate. Eu crez că ți-ar face plăcere să-l cunoști». Și-mi povesti cum găsise într-un otel din Giurgiu pe acel băiat - care slujea la grajd -, culcat în fân și citind în gura mare pe Schiller. În ieslea grajdului, la o parte, era un geamantan - biblioteca băiatului - plin cu cărți nemțești”.

Caragiale continuă magistral: „Băiatul - Eminescu, adică - era foarte blând, de treabă, nu avea nici un vițiu. Era străin de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine știe ce împrejurare. Actorul îi propuse să-l ia sufleor, cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primi cu bucurie. Își luase biblioteca și acum se afla în București”.

În acea seară, Caragiale l-a așteptat pe Eminescu, care urma să sosească în vizită la directorul de teatru care-l angajase pe vară. „Eram foarte curios să-l cunosc. Nu știu pentru ce, îmi închipuiam pe tânărul aventurar ca pe o ființă extraordinară, un erou, un viitor om mare”. Nerăbdarea lui Nenea Iancu se risipi curând: „Tânărul sosi. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre: o frunte înaltă și senină, niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și profund melancolic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se veda scrisul unor vremuri viitoare”.

Pasiuni pentru actrițele mai în vârstă

Intră în scenă nefericitul poet: „Mă recomand, Mihail Eminescu”. „Așa l-am cunoscut eu”, evoca Ion Luca Caragiale în acea zbuciumată jumătate de secol XIX, istorioară adunată de Cătălin Cioabă alături de altele, neprețuite, în volumul Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani (Humanitas, 2013). Dar cum au petrecut cei doi titani ai culturii noastre acea primă seară împreună? Depune mărturie tot scriitorul născut în Haimanale: „Câtă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de șaptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înșelase… Era un copil minunat”. Întânirile celor doi au continuat în acea toamnă târzie. Într-o noapte - își amintea Caragiale - mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat. „Fii bun și arată-mi și mie o poezie de dumneata”, i-a solicitat, scurt, Caragiale lui Eminescu. „S-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actrițe de care era el foarte înamorat. D-abia mai țiu minte. Știu atâta, că era vorba de strălucirea și bogățiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată… cam așa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a publicat prin , 68 sau , 69 în Familia din Pesta”.

Dezbrăcat în pielea goală

Alunecosul Caragiale și-a ținut gura, galant, evitând să dezvăluie, atunci, numele femeii de care se îndrăgostise adolescentul Eminescu. Ea nu putea fi însă decât actrița Eufrosina Popescu, considerată a doua mare iubire a poetului și motivul pentru care se angajase (din nou) ca sufleor în trupa Pascaly. Mihail mai iubise înainte o actriță, pe Maria Vasilescu, cu trei mai în vârstă, dar o uitase instantaneu când dăduse ochii cu Eufrosina, o femeie fatală cu zece ani mai mare decât poetul. Despre aceasta a scris și George Călinescu în „Viața lui Eminescu”: „Această Eufrosina era de o rară frumusețe și, mai mult grație atracției fizice, izbutise să se facă iubită de public. Actriță de mâna a doua, ea nu e o vestală, are amanți care o întrețin și nu respinge nici dragostea romantică a lui Eminescu”. De-a lungul vremii, s-a vehiculat că autorul „Luceafărului” i-ar fi dedicat Eufrosinei mai multe poeme devenite celebre, printre care „Venere și Madonă”, „La o artistă” și „Amorul unei marmure”. Dragoste mare, nervi pe măsură, mai ales că tânărul Eminescu o împărțea pe Eufrosina cu alți amanți, mai bătrâni, dar mai avuți. Iubirea cu năbădăi este retezată din rădăcină de tatăl poetului, când trupa Pascaly revine în turneu la Botoșani.

Se spune că Gheorghe Eminovici și-ar fi dezbrăcat fiul în pielea goală, i-ar fi luat hainele și l-ar fi lăsat în culise, la discreția batjocurii celorlalți comedianți. Dar nu acest gest l-a convins pe năzdrăvanul poet să renunțe la fermecătoarea Eufrosina, ci promisiunea fermă a părintelui că-l va trimite să studieze la Viena. Așa s-a și întâmplat de altfel, Eminescu luând drumul capitalei imperiale, unde, în trei ani de cursuri - Filosofie și Drept - o uită pe domnișoara Popescu.

O amestecătură ciudată

Dar să revenim la amintirile neprețuite ale lui Caragiale, care confirmă relația tensionată dintre vicleana Eufrosina și idealistul Mihail! „A doua zi neam întâlnit iarăși. Dar peste zi o nemulțumire intimă intervenise. Actrița fusese foarte puțin mișcată de mâhnirea regelui asirian. Eminescu era de astă dată tăcut și posomorât, vorbea foarte puțin și contradicția îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea pe care o cunoșteam. A plecat să se culce devreme, și a doua zi, la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind. L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre daci, despre Ștefan cel Mare și mi-a cântat doina. Îi trecuse ciuda regelui asirian și acum se bucura în liniște de avuția și strălucirea lui”.

La final, câteva tușe emoționante: „Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate: aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nenorocită pentru om!”