Trei dintre cei patru copii ai școlii primare din comuna Bulzeștii de Sus parcurg între șase și opt kilometri pe jos, în fiecare zi, ca să învețe carte. Au auzit că animalele pădurii au atacat oameni, dar spun că nu le este frică.

9 ianuarie 2015. Ana- Maria Dan, singurul copil din cătunul Ioneleşti, se trezeşte la 7 dimineaţa. La meteo, cu o seară înainte, văzuse că a trecut gerul acela năprasnic care mai mai că a făcut-o să nu iasă din casă pentru a ajunge la școală. Ana - Maria nu s-a temut nici de ger, nici de întuneric, nici de pădurea pe care trebuie să o treacă zi de zi, de două ori, pentru a ajunge la şcoală. E în clasa I şi-i place şcoala.

Cătunul fără drum

Îngeraşul blond cu ochi albaştri iese din pătuţ, se pune la masă, înfulecă rapid două felii de unt cu miere şi o cană cu lapte, după care începe săşi pună-n ghiozdan cărţile şi caietele. Odată ghiozdanul făcut, începe să se îmbrace. Nu iese din casă până ce Rodica, mama ei, nu-i strânge mai bine fularul la gât şi-i îndeasă mai tare căciuliţa cu „Hello Kitty” pe creştet. La uşă o aşteaptă Rexi, prietenul ei bun. Mama rămâne câțiva metri în urmă, pentru că verifică dacă totul în casă e lăsat în bună regulă. Sub cizmuliţele fetiţei, zăpada scârţâie de parcă ar fi sticlă măcinată. Iese din curte, Rexi o urmează, iar pe uliţă e ajunsă din urmă de mama. Cele două apucă pe calea spre vale, un drum de căruţă ce coboară prin pădure preţ de aproape un ceas. Ies la drumul mare şi aşteaptă câteva minute până vine Dacia domnului învăţător. Un pupic pe frunte de la mama, un „Bună dimineaţa” dat domnului învăţător şi încă doi kilometri de mers cu maşina până la şcoala din Bulzeștii de Sus. Aşa începe, iarna, fiecare zi de şcoală a fetiţei.

Piticii curajoși

Cam la fel se întâmplă şi în cazul Cristinei Pavel, elevă în clasa a II-a. Din Grohot, satul ei, coboară pe jos patru kilometri până la drumul mare, din vale, cel pe care urcă maşina domnului învăţător. Drumul îl face, de regulă, cu tatăl ei, viceprimar al comunei, iar la întoarcere o așteaptă mama, în acelaşi loc:„Nu merg singură că mi-e frică. Am tot auzit povești că lupii, urșii, mistreții or mai atacat oameni, pe-aici, unde și unde”. Patru kilometri are de mers şi Cosmin Stănilă. Dimineaţa vine cu bunicul până „undeva mai însus de şcoală”, iar de întors se întoarce singur. E deja în clasa a IV-a, iar familia are încredere că se descurcă pe drum, ziua-n amiaza mare: „Nu mi-e frică. Pun un picior după ălălalt cât mai repede, ca s-ajung mai repede acasă. Când mă plictisesc pe drum mai cânt, mai fluier. Trec repede patru kilometri. Dacă-i vreme bună, fără noroi, ori zăpadă, îi fac cam într- un ceas. Acuma, cu zăpada asta, să tăt fie cam două ceasuri până ajung la şcoală şi de la şcoală acasă”. Atât Cristina, cât şi Cosmin îşi schimbă încălţările înainte să urce în maşină. Toamna şi primăvara e noroi mult pe cărările pe care coboară spre şcoală. Cosmin îşi lasă cizmele întro maşină părăsită la drum, iar Cristina, la o casă de vacanţă a unui timişorean, dată în grija unui localnic.

Grafic de preluare – predare

În fiecare zi de şcoală, învățătorul Acxente Leucian pleacă de acasă, din Baia de Criş, la 7.50. Ajunge în Bulzeştii de Jos la 8.30, de unde o ia în maşină pe Cristina. La 8.40 opreşte încă o dată, în Băliţeşti, pentru a-l lua pe Alin. După încă 10 minute face o a treia oprire pentru Ana – Maria. După şcoală, îi pune pe cei trei copii în maşină (patru, atunci când Cosmin o vizitează pe Cristina) şi-i duce înapoi spre punctele de pe drum din care i-a luat.

„Meritul pentru Învățământ”

Obiceiul dascălului durează de vreo patru ani: „Mi s-a părut absolut firesc să-i iau pe copii cu mine. Altfel, de exemplu, Cristina ar fi trebuit să facă nu patru, ci 14 kilometri pe jos până la şcoală, 28 în total, zilnic. Imposibil. Şi era păcat să abandoneze şcoala, nu? Ana-Maria ar fi trebuit să facă 12 kilometri, zilnic pe jos, iar Alin vreo şase. Cosmin face, oricum, şase sau opt kilometri, pentru că pur şi simplu drumul spre satul lui nu e practicabil”.

Pentru efortul său, Acxente Leucian a fost decorat de ex-președintele României, Traian Băsescu, pe 25 noiembrie 2014, cu Ordinul „Meritul pentru Învățământ”.

„Ana îmi spune că poate să vină singură acasă, dar mi-e frică. E puiul meu!”

Cele patru ore de şcoală trec repede. E vineri, aşa că programul e un pic mai lejer. Ultima oră este cea de sport şi are loc într-o sală în care focul dintr- o mică sobă de teracotă face temperatura suportabilă. La ora 13.00, micuții își strâng lucrurile, se-mbracă și ies fără să-i dea „Bună ziua” domnului învățător. Asta pentru că dascălul este cel care-i şi coboară cu maşina pe drum. „Astăzi vine cu noi, în jos, şi Cosmin. În mod normal, el ar trebui să ia pieptiş dealul în cealaltă direcţie şi să meargă vreo patru kilometri spre casă. Dar e rudă cu Cristina şi îşi petrece weekend- ul la ea”, explică dascălul. Micuţii intră pe bancheta din spate. În faţă, dascălul-şofer şi, vinerea, profesorul de sport. Dacia coboară prudent pe drumul acoperit de un nou strat de zăpadă preţ de vreo doi kilometri. Într-o curbă, pe un podeţ, Rodica şi Rexi o aşteaptă pe Ana – Maria. Fetiţa îşi ia la revedere de la dascăli şi colegi, după care ţâşneşte bucuroasă spre Rexi şi spre mami. „Tot fără drum suntem şi-acuma. Coborâm cu fata la școală, când eu, când soțul. Ana-mi spune că ea poate să vină singură acasă, dar mi-e frică. Poate prin clasa a patra. Până atunci, zi de zi, vin cu ea şi după ea. E puiul meu”, spune femeia. Primarul comunei Bulzeștii de Sus, Mirel Suba, spune că nici nu se pune problema unui microbuz care sa-i transporte pe copii: „E ianuarie şi noi nu avem nici măcar bani de salarii pentru decembrie. Sunt nouă angajaţi la Primărie, care au de primit 9.200 de lei, fără să mai pun la socoteală şi contribuţiile la stat, iar noi avem acum în cont 4.000 de lei. La banii noştri, nici nu ne-am permite să mai angajăm doi şoferi şi să întreţinem un microbuz. Să vedem cum o fi cu bugetul ăsta minim de 1,5 milioane”.