Președintele Recep Tayyip Erdogan conduce Turcia din 2003. În două decenii a avut nenumărate oportunități de a transforma, domina și personaliza aparatul intern și politica externă a țării, pe care le-a folosit cu succes, uneori întorcând în favoarea sa evenimente potrivnice ca cel din 2016, când a fost aproape de demitere.

În mod tradițional, orientarea pe ambele segmente menționate mai sus era kemalistă, după modelul impus de fondatorul Turciei moderne, Mustafa Kemal Atatùrk, în primii 15 ani ai Republicii. Astăzi este ,,erdoganiană’’.

Doi președinți la extremele timpului

Președintele actual este fiu al istoriei țării. Unul predilect, dar așa cum afirma în 2004, în timpul unei vizite la Tbilisi, strămoșii săi ar fi fost georgieni trecuți la legea turcească. Nici cel cu care este mereu comparat - Mustafa Kemal - nu era turc pe de-a-ntregul. Născut la Salonic, la limita dintre cartierele musulman și evreiesc, ar fi avut ascendență slavă. Judecând prin prisma originii etnice la a șaptea spiță, Serghei Șoigu ministrul apărării al lui Putin și Ali Khamenei, liderul spiritual iranian, sunt mai turci decât președinții Republicii Turcia de la extremele unui secol.

Nu demult, elevii turci puteau citi în cărțile de istorie: ,,Țara noastră are apa mărilor ca vecin în trei părți ale frontierei și dușmani în toate patru’’. Metaforic și nu prea. Atatùrk și Erdogan și-au construit sistemul geopolitic pornind de la această realitate, dar președintele de azi a abordat problema pe un palier operațional agresiv și dinamic, atât pe mare cât și pe uscat.

În cele ce urmează, voi aborda o parte din orientările de politică externă a Turciei lui Erdogan cu accent pe inițiativele din Mediterana de est, regiune în care Ankara investește nebănuite resurse politico-diplomatice și militare.

Mediterana de est - un gen de Mare Nostrum al Turciei?

Întreaga regiune în discuție a suferit mutații geopolitice de anvergură în ultimul deceniu care au determinat o reașezare a centrelor de putere și a sferelor de influență. Este vorba despre descoperirea zăcămintelor de hidrocarburi care, în mod direct sau indirect, a condus la războaie civile - Primăvara arabă, recrudescența migrației transcontinentale și a terorismului, tensiuni între state sau între grupuri etnico-religioase din același stat.

În plus, extinderea proiecției de putere a unor petromonarhii din Golf cu mari resurse financiare - rolul EAU, Arabiei Saudite și Qatarului în Libia, Iranul în Liban, Siria și Gaza - a influențat această stare de lucruri. Ca să nu mai vorbim de Rusia în Siria și Maghreb, creșterea influenței Chinei prin Belt&Road initiative - Drumul Mătăsii și apariția în spațiul geopolitic a Indiei.

Acești parametri erau repere constante ale matricei operaționale a Ankarei însă acțiunile Israelului de eradicare a fenomenului terorist în Gaza, după 7 octombrie, au condus la schimbări semnificative ale agendei strategice erdoganiene în regiune. Principalele noi coordonate ale acesteia sunt: înghețarea relației cu Israelul și relansarea discursului său islamist. Toate celelalte linii directoare ale politicii sale externe - relația ,,novatoare’’cu Rusia în condițiile agresiunii din Ucraina, Caucazul, Ciprul, Libia, Siria - rămân valabile. Nu va suferi schimbări semnificative nici politica Turciei în Africa musulmană, Asia Centrală și Balcani.

Erdogan revine în forță cu un discurs religios

Trebuie să adaug faptul că ani la rând, Erdogan a încercat să niveleze asperitățile cu monarhiile din Golf și să-și normalizeze relațiile cu Israelul în ideea unei apropieri graduale de obiectivele sale în Mediterana de est. S-a văzut însă exclus din coridorul strategic indo-arabo-mediteranean - IMEC - cu ieșire în portul israelian Haifa și traversarea mării spre Grecia și Italia. Acordul a fost semnat la reuniunea G-20 din septembrie, la New Delhi. Totul sub auspicii americane.

Pentru Ankara, a fost un semnal negativ privind relația viitoare cu Israelul. Și era mult înainte de masacrul din 7 octombrie. Ceva nu a funcționat. Evenimentele din Fâșia Gaza au făcut posibile următoarele acțiuni ale președintelui Turciei și în primul rând marea adunare      organizată pe aeroportul din Istanbul. Acolo, mulțimea l-a aclamat ca pe un mare protector al islamului și nu era vorba doar de cei care l-au ales în urmă cu câteva luni ci și de susținători ai lui Kiliçdaroglu, contracandidatul său la funcția supremă în stat.

A fost ceva de genul discursului lui Ceașescu din august 1968 când trupele Tratatului de la Varșovia au intrat în Cehoslovacia. În subsidiar, mitingul lui Erdogan a fost organizat la Istanbul ca o acțiune pre-electorală de recâștigare a primăriei orașului-simbol al Turciei, la alegerile locale de anul viitor.

Mișcarea liderului de la Ankara a fost de natură religioasă doar în formă pentru că în esență a fost politică. Erdogan știe că nu poate fi protectorul credincioșilor arabi, al celor din Indonezia sau al musulmanilor din Africa de est. Spațiul care îl interesează începe în Bosnia și se încheie în provincia Xinjiang din China. Este spațiul care acoperă material doctrina panturanistă formulată de Ahmet Davutoglu, eminența cenușie a gândirii strategice turcești, supranumit Kissinger al Turciei. Dar nu-i doar atât. Acolo unde nu este acceptat ca protector, Erdogan se transformă în cuceritor. Vizionar și de mare succes.

Libia, cheia de boltă a politicii lui Erdogan în Mediterana răsăriteană

Activismul poli-direcțional al Turciei lui Erdogan este în mod direct legat de interesele și competiția în care sunt angrenate statele europene - care i-au blocat aderarea la UE - beneficiare ale resurselor energetice provenite din Orientul Mijlociu și estul Maghrebului, respectiv din Libia.

Acest stat are o poziție centrală în arhitectura politicii externe a Ankarei în Mediterana. În 2019, teritoriul entității statale din vest, Tripolitania, aflată sub controlul guvernului legal de la Tripoli - GNA - a fost ocupată aproape total de trupele mareșalului Khalifa Haftar, liderul militar din Cirenaica, zona de est a țării, independentă de facto. Haftar, prieten al Rusiei lui Putin, era sprijinit de forțe aparținând grupului Wagner, trimise de Kremlin. Capitala Tripoli era pe punctul să fie ocupată iar guvernul demis și arestat. Era, de fapt, o lovitură de stat militară.

Italia se spală pe mâini, Turcia jubilează

GNA a cerut ajutor Italiei dar Roma a refuzat orice implicare militară din motive ,,constituționale’’. Reale. Tripoli s-a adresat Turciei și a primitit imediat ajutor militar din partea lui Erdogan. Haftar a fost respins cu Wagner cu tot. Trupele turcești sunt și acum în Libia și nu vor pleca prea curând. Poate niciodată.

În noiembrie 2019, GNA a semnat un acord ,,energetic și de securitate’’ cu Ankara. Potrivit textului, zonele economice exclusive (ZEE) ale Turciei și Libiei se intersecteză în largul mării care le separă coastele. Acest acord este cheia strategiei Turciei în Mediterana de est pentru că îi conferă Ankarei - și aliatei sale Libia, care nu contează în ecuație  - capacitatea de a controla tranzitul submarin de hidrocarburi spre Europa.

La vremea acordului cu libienii, Europa era clientul voios al petrolului și gazului care veneau din Rusia. Despre conducte dinspre zăcămintele din sud-estul Mediteranei se vorbea în surdină și toată lumea se mira cât ar fi fost de costisitoare.

Războiul din Ucraina a schimbat datele problemei și, probabil, conductele de tranzit se vor construi în anii ce vin. Dar cu știința și mai ales, acordul lui Erdogan. Cu alte cuvinte, hub-ului energetic terestru de pe teritoriul Turciei, al rețelei de transport a hidrocarburilor caspice, i se va adăuga unul maritim. În apele Ankarei. Nici beneficiarilor europeni și nici producătorilor - Egiptul și Israelul - nu prea le convine situația.