Am simţit SMURD-ul pe pielea mea. Cu vreo săptămână înainte de Crăciun, taică-meu, om bătrân, s-a împiedicat în casă şi a căzut. S-a lovit rău la şold, acuza dureri mari la orice mişcare. Am ezitat să sunăm la "Salvare".
Doi doctori şi-o fractură Cu câţiva ani în urmă, tot taică-meu şi-a rupt un picior, iar doctorul de la "Ambulanţă", un băiat simpatic foc, jovial şi pus pe bancuri, după ce l-a pipăit în vreo două locuri, l-a bătut pe umăr şi l-a încurajat: "N-ai nimic, tataie. Te doare de la căzătură, da’ trece!" A luat plicul şi s-a dus. După o jumătate de zi şi o noapte de dureri atroce, disperaţi, am chemat o altă ambulanţă. Doctorul cel nou s-a uitat la noi de parcă atârnam de lustră cu capetele în jos: "Omul ăsta are fractură, probabil e nevoie şi de operaţie, de ce nu-l duceţi la spital?" N-a vrut să creadă nici picat cu ceară că un coleg de-al lui n-a depistat ditamai ruptura. Şi plicul l-a luat îmbufnat, cu aerul că a făcut un favor unor troglodiţi. Aşa că, de data asta, am vorbit cu o cunoştinţă, ortoped la "Bagdasar Arseni", care ne-a cerut să-l aducem pe taică-meu la clinică, să-i facă o radiografie. Cu durerile pe care le avea, nici gând să-l putem transporta până acolo altfel decât cu o "Salvare" cu targă.
Şoferul singuratic şi pompierii cu tulumba
Sun deci la 112, dau toate detaliile cuvenite, inclusiv că e o urgenţă din cauza durerilor, iar o cucoană, a cărei voce semăna izbitor cu cea a gospodinei de la metrou, care ne anunţă că deviza lor este "În orice timp, ajungi la timp", îmi spune să aştept. Şi aştept. Şi aştept. Peste două ore. Taică-meu, cu toate algocalminele, se vaită mai rău. Sun din nou la 112. O altă duduie mă asigură că maşina e pe drum, dar oraşul e aglomerat. Într-adevăr, nu trece mai mult de o jumătate de oră şi în faţa blocului apare o dubă mare, roşie, Mercedes. Mă uit pe geam: arată bine. "Avem noroc", îmi zic, "bine că n-au trimis vreo rablă". Bucuria mi-e scurtă. Din maşină nu se dă joc decât un om: şoferul! Când îl întreb cum o să transportăm bolnavul pe scări, dă din umeri. "Aţi cerut o maşină pentru transport". Când îl vede pe taică-meu că e destul de corpolent, se scarpină în cap. Nici targă potrivită nu are, doar un fel de scândură de plastic, lată de două palme, pe care tu, bolnav, trebuie să faci eforturi să-ţi ţii echilibrul. Şoferului îi vine ideea salvatoare: "Chemăm pompierii". Iar fac greşeala să mă calmez. Dar în locul unei maşini moderne de paramedici, cum am văzut la televizor, în faţa blocului meu liniştit vine în trombă, cu girofarele şi sirenele pornite, ditamai tulumba de pompieri de pe timpul lui Pazvante, dotată cu scări de lemn şi furtune. Cinci băieţi zdraveni îmi bat la uşă. După o serie de manevre dibace, pe scări, cu taică-meu, legat cu chingi, pendulând periculos, instalăm bolnavul în Salvare. Incredibil: pompierii nu vor să primească nici un ban. Mă salută şi demarează cu sirena pornită, într-un nor de eşapament. Mercedesul arată bine, dar zgâlţâie cumplit. Fiecare groapă sau şină de tramvai îl face pe taică-meu să geamă. "Asta încă e bună, abia i-am făcut reparaţia capitală", mă consolează şoferul. "La altele nici nu se simt amortizoarele". După vreo jumătate de oră de zgâlţâieli şi văicăreli, ajungem la spital.
Lina Ciobanu de la radiologie
Alt circ: nu există nici o targă pe roţi. Cunoştinţa mea e prin saloane. Şoferul mă încurajează: "E bine că ştiţi pe cineva. Altfel poţi să stai cu bolnavul în maşină şi ore întregi, nu te bagă nimeni în seamă." Deschid câteva uşi şi, în sfârşit, găsesc doi brancardieri, bine ascunşi, care îşi beau cafeaua. Înainte să deschid gura, deschid buzunarul şi le dau câte 10 lei. Bombănesc ceva, deranjaţi, dar mă urmează. Apare şi cunoştinţa mea, medicul. Mă duce la radiologie. Coadă mare, tărgile cu bolnavi aşteaptă bară la bară. Ne bagă în faţă. Îmi crapă obrazul de ruşine, dar intru cu tata pe rotile. O femeie care aduce cu Lina Ciobanu, ne ia la rost: "Câte chile are?" "Poftim?", fac eu buimac. "Are mai mult de 120 de chile? Că aparatul nu suportă mai mult!" Mă uit la taică-meu, destul de plinuţ, şi-l cântăresc din ochi: "N-are!", zic pe un ton care vrea să pară sigur. "Şi dacă se rupe aparatul, îl plăteşti dumneata?", se interesează coana Lina ţâfnoasă. Totuşi cred că are suflet bun, de veme ce ne lasă să-l suim "pe aparat". Nu se rupe. Nici piciorul nu e rupt, norocul nostru. Bucuros, las o bancnotă în buzunarul larg al halatului coanei Lina. Alta, mai mare, în buzunarul cunoştinţei şi facem calea întoarsă. După o nouă rundă de zgâlţâieli şi o nouă întâlnire cu pompierii (aceiaşi, cu aceeaşi tulumbă şi aceleaşi sirene) şi o altă serie de acrobaţii pe scări, taică-meu ajunge cu bine în patul lui. O zi minutată, de neuitat.
Cine l-a cocoţat pe soclu pe Raed?
Aşa a fost cea mai recentă experienţă a mea cu SMURD-ul. Care mi-a subţiat considerabil elanul admirativ pentru Raed Arafat. Aş fi curios să ştiu câţi dintre lăudătorii necondiţionaţi ai, altfel, merituosului arab, au avut în ultima vreme de-a face cu SMURD pe pielea lor. Chiar aşa: de ce ar strica un pic de concurenţă între ambulanţe? Las’ că de multe ori, pe Dâmboviţa, capitalismul a eşuat în clientelism. Dar actualul monopol SMURD nu tot spre corupţie duce? Nu se toacă banii fără eficienţă? Peste noapte Arafat s-a transformat, dintr-un personaj simpatic, în idolul televiziunilor. Statuia intangibilă, care de la înălţimea soclului de pixeli, scrutează temerar viitorul. N-ai voie s-o atingi nici cu un capăt de leucoplast. Nu e straniu? Întrebările astea i le puneam zilele trecute unui amic. L-a pufnit râsul: "Ia uită-te tu cine sunt membrii Consiliului Director al Fundaţiei SMURD!" Mă duc pe site şi mă luminez: din cei şapte membri care îl secondează pe preşedintele Raed Arafat, trei sunt ziarişti. Mihaela Rădulescu şi Radu Tudor, de la Antenele lui Voiculescu plus Emil Hurezeanu, de la Realitatea TV. Exact cel care se afla în studio cu Arafat, desfiinţând Legea Sănătăţii, când a intrat Băsescu în direct.
Recomandările noastre
