„Ah, ce interesant!”, exclamă profesorul Woland/Satana, în Maestrul și Margareta, când aude de la Berlioz și Bezdomnîi că Dumnezeu nu există.

De câteva luni, de când omenirea este în rahat până în gât și ținută acolo cu forța să se obișnuiască, la români s-au produs niște schimbări spectaculoase. Le-aș numi pe scurt Trezie. Sau, mai bisericește și mai adânc, Trezvie.

Starea de urgență, carantina, internările obligatorii i-au făcut pe cei mai vârstnici să-și pună întrebări pe care le uitaseră de decenii bune. Să-și aducă aminte de Europa Liberă și cum așteptau să o audă pe Ioana Măgură anunțând „Actualitatea Românească”. O oră cu urechea lipită de radio era un act de cultură. Echivala cu o seară la Ateneu, cu Furtuna lui Ciulei la Bulandra sau cu un xerox după Eliade.

Cei mai tineri au descoperit că niște vorbe precum „Libertate” sau „Drepturi”, pe care, până mai ieri, le scandau în piață sau le invocau în discuții cu o lejeritate dezarmantă, au în realitate o greutate aparte. Au miez de plumb. Atârnă greu.

Închiderea bisericilor și „distanțarea socială” de Potir i-au făcut pe mulți să descopere ce comoară unică și absolută este Liturghia și cum ne batem joc tratând-o ca pe o rutină duminicală.

Dezbaterile despre Linguriță, provocate de adepții „plasticului de unică folosință”, au fost adevărate lecții de catehizare și sunt destui care au aflat abia acum că, la Împărtășanie, mănâncă și sorb cu adevărat din Hristos.

Starea de teroare, de panică indusă, armata în stradă, controalele, restricțiile de circulație, starea de război, toate unice în lumea civilizată, ca și cum România ar fi un poligon de încercare, i-au făcut pe mulți români să-și pună niște probleme abisale: merită să trăiești în orice condiții? Să te târâști ca să supraviețuiești? Vierme trece, vierme vine…

Corona-trezia a adus și o atenție mărită, față de mesajele puterii. O precauție de câine care a fost o dată păcălit cu „cuțu-cuțu” și a luat un șut în bot.

Din frică și disperare, românii au început să citească, să se informeze, să verifice statistici, să compare declarații. Să sesizeze minciunile și să caute adevărul. Un pas uriaș de la jalnicul peisaj de mai an, când singurele subiecte publice cu interes de masă erau silicoanele și scandalurile conexe.

În condițiile în care scena politică românească băltește de decenii, incapabilă să ofere alternative reale („aceeași mizerie”) și făcând de aceea votul inutil, apar astăzi voci publice noi. Cu mesaje proaspete și coerente. Deocamdată într-un cadru informal. Dar sunt o speranță.

O speranță poate și pentru coagularea acelui atât de necesar partid de dreapta, conservator. Lamă de oțel autentic, nu săbiuță „europopulară” de plastic „Made in China”.

Să nu uităm că singurele momente recente de mobilizare națională s-au realizat în jurul unor atacuri la credință: contestarea icoanelor în școli, orele de Religie, Referendumul pentru Familie. Crize în crescendo care au provocat o mobilizare în crescendo. Criza de acum, fără precedent, este în primul rând un atac la Credință și la Identitate. De aceea, logic, ar trebui să producă și o mobilizare fără precedent.

România a fost tot timpul în răspăr față de mersul Istoriei și de restul lumii. Marile noastre momente de glorie își au originea în catastrofe naționale, de n-ar fi să pomenim decât de 1 Decembrie 1918.

Poate că acum, când lumea întreagă se îndreaptă spre întuneric și prăpastie, România are șansa de a merge spre Tabor.

La începutul dezghețului politic din 1964, părintele Cleopa stătea în cerdacul chiliei sale de la Sihăstria și privea la fojgăiala echipelor de arhitecți și constructori care veniseră să renoveze mănăstirea. Partidul decisese că turismul este o activitate economică prioritară, iar mănăstirile, în special cele din Moldova, trebuie să devină apte a fi exploatate ca „obiective turistice”.

„Ce faceți, părinte?”, l-a întrebat pe marele duhovnic un ucenic care trecea prin fața chiliei.

„Iaca, mă uit cum l-a pus Dumnezeu la muncă pe dracu’.”