Dumitru Radu Popescu, despre cum arată paradisul în zilele noastre: „M-am ridicat eu, un boşorog, şi am făcut un gest moralizator, dar nu s-a prins nimeni”

Dumitru Radu Popescu, prozator, dramaturg, eseist şi poet, fost președinte al Uniunii Scriitorilor, a murit pe data de 2 ianuarie, la vârsta de 87 de ani. Într-un interviu cu Puşa Roth, academicianul a vorbit despre paradis, mai exact cum arată paradisul în viziunea sa.

Dumitru Radu Popescu (cunoscut și ca D.R. Popescu sau DRP) a fost scriitor, dramaturg, scenarist de film, membru titular al Academiei Române. De-a lungul vieții, acesta a fost membru supleant în CC al PCR între 1969 - 1989 și deputat în Marea Adunare Națională din 1975. Între 1982 și 1990 a fost președinte al Uniunii Scriitorilor, iar din 2006 - director general al Editurii Academiei Române și vicepreședinte al Consiliului științific editorial, potrivit Wikipedia.

D.R. Popescu, despre cum arată paradisul: Nu arată aşa cum l-am văzut în dimineaţa asta

Dumitru Radu Popescu a fost întrebat cum arată paradisul în viziunea sa:  „Încă nu l-am văzut şi pot să mă înşel asupra paradisului… Dar, oricum, nu arată aşa cum l-am văzut în dimineaţa asta. M-am urcat în metrou şi era o femeie cu un copil. Nimeni nu s-a ridicat să dea femeii cu copilul în braţe un loc… Şi erau fete până la 18 ani. Special m-am uitat, şi… nimeni! M-am ridicat eu, un boşorog, şi am făcut un gest moralizator, dar nu s-a prins nimeni la asta, nu i-a dat nici o importanţă! Deci, e un paradis în care nu se dau locuri nici bătrânilor, nici femeilor cu copii, e un paradis privat în care fiecare îşi mănâncă cu ardoare cornul şi se duce unde are treabă şi nu vede în jur pe nimeni. Se presupune că toţi sunt sfinţi, fiindcă, dacă în paradis toţi sunt sfinţi, atunci nu ai nici o obligaţie să-i cotezi mai jos decât sfinţenia lor”, a răspuns scriitorul.

DRP: Eu cred că am scris multe prostii la viaţa mea

Întrebat dacă trecutul este imprevizibil, mai greu de desluşit decât viitorul, scriitorul Dumitru Radu Popescu a explicat: „Eu cred că am scris multe prostii la viaţa mea, aşa că nu-mi amintesc de toate exact, dar de asta îmi amintesc ca idee. Cred că este o întrebare pusă de mai mulţi, nu numai de mine. Scriitorii în general pun întrebări şi nu cred că prea dau răspunsul. Dar cred că întrebarea este justificată şi aş da şi nişte exemple. Se spune, bunăoară, că americanii n-au ajuns pe Lună, că a fost cacialmaua secolului şi că totul s-a întâmplat într-un studio la Hollywood. Era acea luptă pentru cucerirea cosmosului între ruşi şi americani şi cine ajungea acolo avea o porţie de aer în plus în acest război rece. Nu ştiu dacă este adevărat, dar ar putea să fie! Scriitorul nu trebuie să dea răspuns, dar îşi poate pune întrebarea: de ce au scris atâţia oameni cărţi despre această problemă? De ce atâţia savanţi au scris că nu s-a mers pe Lună? Ca scriitor, te întrebi şi tu după ei, fără să le dai dreptate. Dacă ar fi adevărat, ar fi într-adevăr o cacialma extraordinară

Cea mai mare voce a României. A fost adulată în toată lumea, dar a murit în sărăcie şi uitare

Renunțarea la ora de vară, hotărâre istorică. Argumentele din spatele deciziei

Alt exemplu: un mare revoluţionar, nu-i dau numele, un cap de răscoală despre care am învăţat la şcoală şi care este o figură extraordinară în istoria a două ţări, ca să zicem aşa – despre acest om am aflat că era agent al turcilor şi că a fost pus să facă acea răscoală pentru ca armatele austro-ungare să vină în această zonă şi turcii, eventual, să se ducă şi să ocupe acea parte a Europei. Poate e adevărat, poate nu e adevărat… Cei de la care ştiu au văzut aceste documente în arhivele turceşti de la Istanbul şi Ankara. Deci, trebuie să te întrebi! Pentru că şi mai recent poţi să-ţi pui nişte întrebări la care nu poţi să dai răspuns, despre evenimentele la care am fost martori. Întrebarea rămâne valabilă chiar şi pentru ziua de alaltăieri!”, a mărturisit DRP în interviu.

Îngerii sunt trişti pe pământ sau în rai?

La această întrebare, scriitorul a răspuns că, în opinia sa, sunt veseli pe pământ şi trişti în rai: „Mai bine vă dau un exemplu. Cineva mi-a sugerat să scriu o piesă care să se joace într-o închisoare sau la un spital de nebuni. Am îmbrăţişat sugestia cu mare bucurie la început, pe urmă m-am temut de ea. Până la urmă m-am decis să scriu piesa fiindcă, într-adevăr, acolo se poate salva teatrul românesc: numai la închisoare şi numai la nebuni, pentru că acolo este asigurată producţia şi există actori care vor juca din plăcerea lor, şi nu neapărat pentru orgolii sau pentru interese financiare. Această piesă s-ar putea numi Grădina cu îngeri. Şi înainte ca piesa mea să se joace acolo, am propus o distribuţie pentru O scrisoare pierdută de Caragiale, fiind vorba să scriu şi un fel de prefaţă pentru acest Caragiale jucat în închisoare.

Aşa că am făcut împreună cu persoana respectivă o distribuţie extraordinară. În rolul lui Trahanache este un om care a comis patru crime. În rolul lui Pristanda, un poliţai care a omorât pe cineva în judeţul Argeş. Nu mai spun că pentru Agamiţă sunt foarte mulţi candidaţi! Deci ar fi o năzdrăvănie nemaipomenită şi atunci, jucând această piesă, cred că îngerii de acolo ar fi veseli, fiindcă ei sunt mai curaţi decât cei de afară. Dacă au şi puterea de a juca teatru, dacă au şi puterea de a se transfigura în idei şi de a-şi însuşi ticăloşia unor personaje literare la care nu s-au gândit înainte, atunci aceşti oameni sunt curaţi, sunt nişte îngeri. Nu mai vorbesc de nebuni, care sunt curaţi total dacă vor juca în acesta piesă”, a mai spus marele scriitor în interviul cu Puşa Roth.