Doliu în lumea literară din România. A murit celebrul scriitor Dumitru Radu Popescu.

Anunțul a fost făcut de scriitorul și fostul politician Radu F. Alexandru.

”ACEST ÎNGER TRIST”...

Azi, 2.01.23, ora 04.30, a părăsit această lume tristă acad. DUMITRU RADU POPESCU (D. R. P.) unul dintre cei mai mari scriitori ai României. Ne-a îmbogățit cu o operă monumentală, de o valoare excepțională: proză, teatru, poezie, critică literară. Și-a trăit viața într-o desăvârșită onestitate. A fost un coleg și un prieten ireproșabil.

Durerea e prea mare și cuvintele sunt prea sărace pentru a cuteza acum, și în acest loc, evocarea binemeritată.

Dumnezeu să-l odihnească în pace și să-i dea liniștea de care atât de multă vreme a fost vitregit.”, este mesajul acestuia.

"Am avut onoarea să-l cunosc ca director al Editurii Academiei Române. În această calitate a promovat cultura şi ştiinţa la cel mai înalt nivel, marcând întreaga activitate a instituţiei prin ţinuta sa intelectuală. Îi ramân recunoscător pentru sprijinul acordat în editarea a doua ediţii ale Tratatului de Chirurgie precum şi a altor lucrari de specialitate. Dumnezeu să-l odihnească!", a transmis prof. dr. Irinel Popescu.

Fragment de interviu

P. R. – Daţi-mi voie să rămân în acelaşi context şi să vă întreb cum arată paradisul în viziunea dvs., domnule Dumitru Radu Popescu.

D. R. P. – Încă nu l-am văzut şi pot să mă înşel asupra paradisului… Dar, oricum, nu arată aşa cum l-am văzut în dimineaţa asta. M-am urcat în metrou şi era o femeie cu un copil. Nimeni nu s-a ridicat să dea femeii cu copilul în braţe un loc… Şi erau fete până la 18 ani. Special m-am uitat, şi… nimeni! M-am ridicat eu, un boşorog, şi am făcut un gest moralizator, dar nu s-a prins nimeni la asta, nu i-a dat nici o importanţă! Deci, e un paradis în care nu se dau locuri nici bătrânilor, nici femeilor cu copii, e un paradis privat în care fiecare îşi mănâncă cu ardoare cornul şi se duce unde are treabă şi nu vede în jur pe nimeni. Se presupune că toţi sunt sfinţi, fiindcă, dacă în paradis toţi sunt sfinţi, atunci nu ai nici o obligaţie să-i cotezi mai jos decât sfinţenia lor.

P. R. – Am alergat prin cărţile dumneavoastră şi m-a frapat o frază, pe care am s-o transform în întrebare: Trecutul este imprevizibil, mai greu de desluşit decât viitorul?

D. R. P. – Eu cred că am scris multe prostii la viaţa mea, aşa că nu-mi amintesc de toate exact, dar de asta îmi amintesc ca idee. Cred că este o întrebare pusă de mai mulţi, nu numai de mine. Scriitorii în general pun întrebări şi nu cred că prea dau răspunsul. Dar cred că întrebarea este justificată şi aş da şi nişte exemple. Se spune, bunăoară, că americanii n-au ajuns pe Lună, că a fost cacialmaua secolului şi că totul s-a întâmplat într-un studio la Hollywood. Era acea luptă pentru cucerirea cosmosului între ruşi şi americani şi cine ajungea acolo avea o porţie de aer în plus în acest război rece. Nu ştiu dacă este adevărat, dar ar putea să fie! Scriitorul nu trebuie să dea răspuns, dar îşi poate pune întrebarea: de ce au scris atâţia oameni cărţi despre această problemă? De ce atâţia savanţi au scris că nu s-a mers pe Lună? Ca scriitor, te întrebi şi tu după ei, fără să le dai dreptate. Dacă ar fi adevărat, ar fi într-adevăr o cacialma extraordinară.

Alt exemplu: un mare revoluţionar, nu-i dau numele, un cap de răscoală despre care am învăţat la şcoală şi care este o figură extraordinară în istoria a două ţări, ca să zicem aşa – despre acest om am aflat că era agent al turcilor şi că a fost pus să facă acea răscoală pentru ca armatele austro-ungare să vină în această zonă şi turcii, eventual, să se ducă şi să ocupe acea parte a Europei. Poate e adevărat, poate nu e adevărat… Cei de la care ştiu au văzut aceste documente în arhivele turceşti de la Istanbul şi Ankara. Deci, trebuie să te întrebi! Pentru că şi mai recent poţi să-ţi pui nişte întrebări la care nu poţi să dai răspuns, despre evenimentele la care am fost martori. Întrebarea rămâne valabilă chiar şi pentru ziua de alaltăieri!

P. R. – În acest context, îngerii sunt trişti pe pământ sau în rai?

D. R. P. – Cred că sunt veseli pe pământ şi trişti în rai.

sursa: aici

Biografia

Dumitru Radu Popescu s-a născut la 19 august 1935, la Păuşa, în judeţul Bihor.

A fost un scriitor, prozator, dramaturg, scenarist de film, membru titular al Academiei Române.

De asemenea, D. R. Popescu a fost membru supleant în CC al PCR din 1968 şi deputat în Marea Adunare Naţională din 1975.

Cărțile sale de proză cele mai cunoscute sunt:  Fuga - 1958, Fata de la miazăzi - 1964, Somnul pământului - 1965, Dor (povestiri) - 1966, Umbrela de soare - 1967, Prea mic pentru un război aşa de mare - 1969, Duios Anastasia trecea - 1967, Ploaia albă - 1971, Căruţa cu mere - 1974, Leul albastru - 1981, Galaxia Grama - 1984, Truman Capote şi Nicolae Ţic - 1995, Complexul Ofeliei, (eseuri) - 1998, Actori la curtea prinţului Hamlet (publicistică) - 1999, Dudul lui Shakespeare (publicistică) - 2000, Puşca lui Caragiale - 2003, Săptămâna cu 1001 de nopţi - 2004, Ştefan cel Mare - 2005, Un elefant se legăna pe o pânză de păianjen - 2007, Diavolul aproximativ sau ora de metafizică - 2008, Epistola către englezi - 2009.

În dramaturgie este cunoscut mai ales pentru Pasărea Shakespeare, Aceşti îngeri trişti şi Piticul din grădina de vară.