Sursa: Wikipedia
Din cuprinsul articolului
Dubla măsură a naziștilor- rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941). Germania nazistă a jucat dublu în ianuarie 1941!
Majoritatea lucrărilor de istorie care tratează subiectul „rebeliunea legionară” impun ca publicul, neavizat mai ales, să rămână cu ideea: „Hitler l-a preferat pe Antonescu de la început legionarilor”. Dacă stai să vezi cum a evoluat situația în cele 10 zile de foc din ianuarie 1941 (14-23 ianuarie), lucrurile nu stau așa.
Rebeliunea legionară - eveniment întors pe toate părțile
Rebeliunea legionară a fost analizată atât de istoriografia comunistă cât și de istoriografia de după 1989. Excese au fost de ambele părți. După 1989, mulți istorici, influențați de propaganda legionară a celor refugiați în Occident din 1941 au încercat să spună că de fapt nu a fost o rebeliune ci legionarii ar fi fost victimele lui Antonescu.
Evident, este o exagerare partizană. Antonescu pornise alături de legionari fiindcă nu era nicio forță politică menită să-l ajute în țară. Ca dictator, voia să mimeze o viață politică. Hitler avea partid, deci România nu putea sta fără partid. Antonescu știa că Mișcarea Legionară era înțesată de agenți sovietici și naziști. Avea nevoie de ei ca să „îl scape de concurență”, adică de politicienii carliști. Aveau naziștii și sovieticii socotelile lor cu un Iorga sau un Madgearu, un istoric și un sociolog care se opuneau unor ideologii extremiste. URSS făcuse pact în 1939 cu Germania nazistă. Oare să fim atât de naivi să credem că acel pact din 1939 nu produsese o influență în Mișcarea Legionară? Un oportunist incapabil politic ca Sima voia să ia singur puterea și era nevoie de mulți legionari. Nu conta de unde veneau ci câți veneau.
Rebeliunea legionară - jocul dublu începe la 14 ianuarie 1941
Rebeliunea legionară a rezidat în măsurile luate de Ion Antonescu după crimele legionare din noiembrie 1940. Antonescu ordonă demobilizarea Poliției Legionare. Generalul Constantin Petrovicescu, Ministru de Interne (nu era legionar înregimentat dar simpatiza și cu ei și cu Antonescu) ocolește elegant decretul antonescian. Îi înscrie pe agenții legionari în Poliția statală. Horia Sima conta pe doi oameni importanți din Germania. De fapt, pe trei dintre ei: căpitanul SS Otto Albrecht von Bolschwing, emisarul secret al lui Himmler, maiorul von Gregory, șeful RHSA la București la Legația Reichului și pe șeful Gestapo de la București Kurt Geissler.
Horia Sima nu a mers în 14 ianuarie cu Antonescu la Hitler. Aici, sunt două teze. Fie n-a fost invitat, fie n-a vrut să meargă. Evident, înclin spre a doua variantă. În mod cert, Sima știa de la oamenii săi că Antonescu pleca, era vicepremier cum s-ar zice astăzi. Sima prefera să îl dea jos pe Antonescu. Așadar, prefera să rămână la București. Era un lider slab, știa că va fi umilit de Hitler și de Antonescu.
Germania nazistă nu era URSS!
Rebeliunea legionară trebuie pusă și din perspectiva Germaniei. Germania nazistă nu era URSS. La Berlin, Hitler avea ultimul cuvânt, dar Himmler sau Goering aveau canalele lor de acțiune. Berlinul nu era Moscova unde decidea doar Stalin. Hitler nu știa ce fac SS -ul lui Himmler sau RHSA condus de Heydrich. Abwehr-ul lui Canaris îl sabota vizibil dar Canaris era prea șiret să fie prins ușor. Iar Himmler bănuia ca fost polițist că trebuia să aibă mereu un plan B. Era stâlp al unei propagande în care nu credea 100%. Iar serviciile naziste, va spune Canaris prin 1944, se sabotau între ele.
Așadar, rebeliunea legionară a fost mărturia competiției dintre Hitler și Wehrmacht pe de o parte și SS pe de altă parte. SS a câștigat reușind să-l aducă la București pe Killinger ca ambasador în locul lui Fabricius, prieten cu Antonescu. Fabrizius fusese înlocuit în 13 decembrie 1940, dar a rămas la post. Pe 14 ianuarie, merge cu Antonescu la Hitler, la Berghof. Acolo aștepta și Killinger. Killinger vine la post pe 24 ianuarie 1941.
Asasinarea maiorului Helmuth Doring, șef al serviciului poștei militare germane: legionarii sau Antonescu l-au lichidat? Prefață la rebeliunea legionară
Rebeliunea legionară avea nevoie de un pretext. Colonelul Rioșanu dăduse viza lui Demetrios Sarantopoulos agentul SOE care l-a asasinat pe maiorul Doring, șef al biroului de poștă militară (agent Abwehr) la 19 ianuarie 1941, în fața Hotelului Ambasador din București. Antonescu îl demite pe Ministrul Petrovicescu la 20 ianuarie și ordonă legionarilor să părăsească prefecturile județene. Dar, înștiințat de manevră, mizând pe ajutorul lui Himmler, Sima ordonă baricadarea în sedii a legionarilor.
Rebeliunea legionară nu poate fi contestată. A fost o rebeliune de manual. Sima nu execută ordinul primului-ministru cu puteri sporite Ion Antonescu, adică al Conducătorului Statului. Deci, România nu era democrație, iar Sima nu agrea nici el democrația. Antonescu a dat vina pe legionari că nu au vegheat că doar ei aveau șeful Poliției. Evident, legionarii au bănuit că putea fi vorba de opera SSI. Dar e la fel de adevărat că uciderea unui militar german putea să fie o notă proastă pentru Antonescu. Este posibil ca și legionarii să fi lăsat să se întâmple asasinatul. Castanele erau aruncate în foc, acum trebuia văzut cine cu mâna cui le scotea.
Asul din mâneca lui Sima: lipsa Armatei din București! Șeful Misiunii Militare Germane a avut interdicție să ofere legătură telefonică lui Antonescu! Centrala telefonică românească a fost sabotată!
La 13 aprilie 1973, colonelul Radu Ștefan Gallin a decis să își pună pe hârtie memoriile despre rebeliunea legionară. A scris cum a constatat că, în caz de atac legionar, Antonescu nu avea decât o mică formațiune de artilerie (pe Plevnei la Malmaison) și câteva companii de soldați. Președinția Consiliului de Miniștri era în actualul Muzeu Enescu de pe Calea Victoriei.
Gallin era translatorul de germană al lui Antonescu. El a văzut că la Palatul Telefoanelor nu mergea centrala românească. Germanii nu dădeau legături telefonice spre Ploiești, de unde Antonescu putea aduce efective pe 20/21 ianuarie 1941. Șeful Misiunii Militare Germane Erik Hansen avea un fir special cu trupele germane din România dar și cu Antonescu. Atunci a trimis un motociclist militar, plutonierul de Jandarmi Rostogol. Acesta a mers la Malmaison, apoi la Ploiești de unde a fost adusă o unitate de infanterie. Sima nu va reuși să reziste prea mult. Nu avea oameni și nici muniție!
SS și Gestapo trec la „planul B”. Legionarii de rând dar și civili mitraliați de Armată
Von Bolschwing îl va ascunde pe Sima. Îl va scoate din țară în uniformă germană, după ce l-a scos din București într-un portbagaj modificat de mașină. Sima a fost dus la Brașov, apoi după ce i s-a fabricat un alias, a ajuns în Bulgaria adus pe ascuns la Giurgiu ca ofițer german. Unii din capii legiunii au scăpat cu fuga, rușinoasă dar sănătoasă. Legionarii de rând au fost împușcați sau prinși și arestați. Inclusiv civili nevinovați au fost prinși în schimburi de focuri.
Soldații trăgeau în tot ce era suspect. Supraviețuitorii legionari spun că Armata ar fi pus pe seama legionarilor acei civili morți de gloanțele Armatei. Evident, nimeni nu era interesat să stabilească adevărul atunci. Antonescu era interesat să decredibilizeze Legiunea. Desigur, nici pe legionari nu-i putem crede pentru că ei voiau să facă tot ce făcuse Armata. Sunt mărturii clare despre uciderea evreilor din București, de pogromurile de la Jilava și Băneasa, chiar și de crimele de la Abator. Vor fi fost și morți accidental pe care Armata i-a pus pe seama legionarilor.
Rebeliunea legionară a existat!
Un lucru este cert! Rebeliunea legionară a fost reală! În stilul lui, Horia Sima un tip lipsit de carismă și un oportunist a scris „Era libertății” în emigrație, dar și alte cărți ca „Prizonieri ai Axei”. Multe din cele scrise sunt povestiri de cafenea pe care primii care le-au criticat au fost legionarii din emigrație. În România comunistă, au ajuns mărturiile legionarilor din emigrație. Mai știau și legionarii care au acceptat pactul cu Ana Pauker din septembrie 1944. Au mai spus și ei ceea ce știau.
Personal, am citit și lucrări ale lui Zelea Codreanu și cartea lui Sima și a preotului Ștefan Palaghiță . Elena Zelea Codreanu n-a avut vreodată cuvinte de laudă pentru succesorul soțului ei, care profitase de moartea lui. Nici Constantin Papanace nu l-a agreat pe Sima. Nici Ion Zelea Codreanu, mort în timpul Rebeliunii nu fusese de acord ca Mișcarea să încapă pe mâna lui Sima. I-am citit și pe Armin Heine și pe Francisco Veiga, l-am citit și pe Oliver Jens Schmidt, pe Nicholas de Nagy-Talavera sau Ilarion Țiu. În mod clar între Codreanu și Sima a fost o diferență de gândire și acțiune în Mișcarea Legionară. Horia Sima a făcut multe compromisuri iar acest fapt a fost fatal.
Epilog...
Cert este că Germania a jucat la două capete. Adică Hitler îl voia pe Antonescu pentru Armată și petrol dar și Himmler a avut șansa lui. Hitler voia soldați contra Rusiei și petrol pentru mașina de război germană. Hitler disprețuia teoretic legionarismul ca ideologie naționalistă pentru refuzul de a se înregimenta ca satelit al NSDAP. Dar, Himmler știa că fanaticii erau de ajutor pentru ”soluția finală” adică pentru Holocustul contra evreilor. la 20 ianuarie 1942, la un an de la rebeliune, se va face Conferința de la Wansee. Antonescu a trecut la exterminarea evreilor abia din vara lui 1941 la Iași și în toamna lui 1941 a făcut prăpăd la Odessa și în Basarabia, Bucovina, Transnistria.
Mai târziu, pierzându-l pe Antonescu, Hitler l-a pus la 10 decembrie 1944 pe Horia Sima în fruntea Guvernului de la Viena. Hitler nu credea în partide extremiste altele decât NSDAP. Visa la filiale ale acestora. Codreanu nu ar fi transformat Legiunea în filiala NSDAP, Sima n-a avut timp să o facă.
