Exorcizarea celebrului personaj este demitizată într-un studiu istoric şi literar, care prezintă perspective diametral opuse.

Fapt este că despre Dracula, numele de scenă al domnitorului Vlad III al Ţării Româneşti, s-a scris şi s-a vorbit până la disoluţia personajului istoric. Un fapt banal în lumea contemporană, după unii gânditori, care spun că nu există fapte, ci doar interpretări. Cel puţin în cazul lui Dracula, exemplar pentru studiile de manipulare a imaginii, acest lucru pare a fi adevărat. Orice încercare de demitizare s-a soldat cu crearea altui mit, de la tiranul patologic din secolele XVI-XVIII, la domnitorul crud, dar drept din perioada comunistă, istoricii secretând diferite variante ale domnitorului – profund ideologizate –, cu râvna unor stilişti convocaţi să schimbe imaginea unei vedete pop.

Şi comparaţia nu e întâmplătoare, pentru că Dracula s-a dovedit încă din secolul XV un produs cu priză la public, posesorul unei charisme de tip "şoc şi groază”, memorabil şi extrem de vandabil, continuând să facă rating până azi. De ce? Încercăm să găsim un răspuns în "Dracula”, cartea profesorului universitar, doctor în istorie la Sorbona, Matei Cazacu (Editura Humanitas).

Un tiran cucernic

"Scopul meu nu este să-l dezvinovăţesc pe Vlad Dracula de acuzaţiile care i-au asigurat un loc printre marii tirani din istorie”, scrie Matei Cazacu în Prefaţă. Şi, într-adevăr, demersul său este unul echilibrat, în care se aud pe rând vocile detractorilor şi admiratorilor domnului valah. Autorul pune în oglindă perspective diametral opuse, specificând uneori – nu totdeauna – pe care dintre ele o favorizează.

Chiar celebra poreclă a domnitorului e subiectul unei asemenea treceri în revistă nepărtinitoare, atât în sensul bun, cât şi în consecinţele confuze ale termenului. Astfel, aflăm că "Dracula” poate însemna "fiul lui Vlad Dracul”, "demon”, "dragon” (de la Ordinul Dragonului), "fiul diavolului”, dar şi "bărbat dat dracului”, adică iscusit şi curajos, sau chiar "mult iubit”, de la Dragulea. La fel, chiar dacă unele surse atestă faptele sângeroase ale domnitorului, punerea în contextul epocii le "banalizează”, demascându-le ca practici comune.

Nu Vlad Ţepeş a inventat trasul în ţeapă; această tortură, contemporană cu arderea pe rug apuseană, era practicată şi în Ungaria, însă e adevărat că el a rafinat-o, i-a conferit mai multă valoare simbolică. Dreptul medieval se distinge prin marea severitate a pedepselor, în toate ţările Europei şi în afara ei, prin urmare acţiunile lui Vlad pot fi considerate exemplare în sensul aplicării scrupuloase a legilor vremii.

Matei Cazacu analizează în detaliu câteva fapte de o cruzime răsunătoare, scoţând în evidenţă elemente care schimbă semnificaţia lor – de exemplu, în pamfletele germane de secol XV, Dracula apare ca un persecutor al Bisericii pentru că alege împrejurimile capelei Sfântul Iacob, de lângă Braşov, ca să-şi tragă în ţeapă victimele şi să se ospăteze în mijlocul lor, scoţând masa din altar. După Cazacu, aceste episoade violente au fost provocate de faptul că regii Ungariei încercau să facă prozelitism deghizat printre ortodocşi, lucru interzis de lege, prin intermediul călugărilor catolici itineranţi, cum sunt şi cei din istoria de mai sus.

Bestseller încă din 1463

În arheologia imaginii lui Dracula pe care o face Matei Cazacu, un loc important îl ocupă o serie de pamflete germane de secol XV, care stau la originea mitului modern. "Povestea voievodului Dracula”, o broşură anonimă de şase pagini, a apărut în 1463, la Viena, fiind retipărită în anii următori.

Isprăvile lui Dracula povestite aici nu pot fi încadrate decât în genul horror: păduri de ţepe însângerate, un ţigan fiert într-un ceaun şi dat şatrei de mâncare, o concubină însărcinată căreia i-a spintecat burta, un rug pentru toţi cerşetorii şi schilozii din ţară, mame silite să-şi mănânce pruncii fripţi. S-ar părea că această imagine a voievodului, care a prins rapid la publicul vremii, a fost de fapt ticluită în cancelaria de la Buda a lui Matei Corvin, care îl luase prizonier pe Vlad şi încerca astfel să se justifice.

În secolul XIX, descoperirea povestirilor ruseşti despre Dracula îl pune într-o altă lumină, cea de principe aspru, dar drept – imagine confecţionată, de astă dată, pentru a impune un model autocrat de domnie lui Ivan III şi preluată de comunişti.

Efecte placebo

Paradoxal, în Ţara Românească, Dracula a fost uitat câteva secole. Şi probabil aşa ar fi rămas, dacă nu l-ar fi relansat irlandezul Bram Stoker, în secolul XIX, cu romanul "Dracula” – de data asta, agenda politică viza aristocraţia engleză, ordinea imperială, dinamitată prin inserţia contelui-vampir în coasta ei.

Stoker scrie un roman cu profunde implicaţii politice şi psihologice, care a născut atât studii academice, cât şi o posteritate de valoare îndoielnică, dar cert este că, din figura voievodului Ţepeş, irlandezul nu păstrează decât numele. De unde această contaminare între figura domnitorului şi cea a vampirului? Iată o întrebare la care Matei Cazacu nu răspunde convingător, ba chiar adânceşte misterul, subliniind faptul că folclorul vampiric se regăseşte la popoare de pe toate continentele, deci ţine de un fond arhetipal.

Ce se exorcizează prin figura vampirului? Frica, desigur, de "cadavrul viu” sau de întoarcerea din morţi. În lipsa unor explicaţii ştiinţifice privind morţile accidentale sau procesele naturale de descompunere a trupului, atacurile vampirice, manifestate uneori ca adevărate "epidemii”, funcţionează eficient ca explicaţii magice.

Cartea lui Matei Cazacu, pe de altă parte, funcţionează ca istoriografie clasică, universitară: este bogată în informaţii, dar săracă în interpretări. Este, fără îndoială, un "dosar Dracula” erudit, dens, accesibil, la zi cu domeniul, fără să aibă pretenţia exhaustivităţii (de exemplu, lipseşte perspectiva psihanalitică asupra subiectului) sau a despărţirii apelor.

Cele mai interesante capitole sunt cele care tratează creştinarea vampirului în România şi apariţia unor cazuri reale de vampirism autohton, efecte placebo ale cultului lui Dracula, ultimul semnalat chiar în 2004.

ECRANIZĂRI Biblioteca de vampirologie

Între domnitorul Vlad Ţepeş şi vampirul Dracula, cu frumoasa lui carieră literară şi cinematografică, începe să se deschidă o prăpastie la fel de mare, precum contaminarea dintre istorie şi ficţiune. De la Dracula al lui Stoker, vampirul cu magnetism sexual absolut, la moarta îndrăgostită a lui Théophile Gauthier, de la vampirul Louis al lui Ann Rice, cu drame patetic de omeneşti, la eroinele de chick-lit contemporan, cu tocuri sexy, colţi accesorizaţi şi un firicel de sânge pe bărbie, filiaţia atât cu istoria, cât şi cu tradiţia devine un banc sec. Dracula pare a fi o bacterie aerobă, care se propagă rapid, dar superficial.

La capitolul vampirologie, şi românii stau bine, cu texte originale (Cezar Petrescu, Ion Agârbiceanu) şi traduceri (Anne Rice, "Cronicile vampirilor”, Rao; Charlaine Harris, "Vampirii sudului”, Leda, o carte care răstoarnă imaginea vampirului, ajuns să bea sânge artificial, făcut de japonezi; Chelsea Quinn Yarbro, "Hotel Transilvania”, Nemira; Stephenie Meyer, seria "Amurg”, Rao, toate cu vânzări-record). În cinematografie, spicuim adaptările lui Murnau, Herzog, Polanski şi, desigur, Coppola („Dracula”, cu Gary Oldman, Anthony Hopkins, Wynona Ryder şi Keanu Reeves), dar şi serialele pentru adolescenţi de genul „Buffy, spaima vampirilor” sau filmele pornografice-horror. Publicul lui Dracula este, se pare, eterogen, nepretenţios, neobosit.