Dan Voiculescu nu a avut angajament cu Securitatea. Doar legături, ca orice om valoros. Voiculescu nu a fost nici măcar turnător de duzină. Avea standarde, aşa că a ales funcţia de servant al serviciilor secrete. Felix nu există pentru că inventatorul său ar fi colaborat. Dan Voiculescu a făcut altceva. A comunicat.

Nu-mi imaginez un discurs public mai măcinat de contradicţii decât cel al lui Dan Voiculescu. Nu cred că există un personaj mai prins în plasa propriilor intrigi decât Felix. Şi totuşi, România nu se va schimba după ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis, printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă, că Dan Voiculescu a făcut înainte de 1989 poliţie politică. Iată de ce.

A. Dacă s-ar fi păstrat consecvent măcar cu propriile declaraţii, senatorul Partidului Conservator ar fi trebuit să-şi dea, până la această oră, demisia. Nimic din ceea ce spune însă Dan Voiculescu nu merită prezumat ca fiind veridic sau onest. Felix a pierdut şansa de a rămâne un pseudonim. Unul inventat într-o epocă în care linia de demarcaţie dintre victime şi călăi nu va fi niciodată clară. A ales, în schimb, să se transforme într-un scrib de istorie alternativă SF. Mai simplu ar fi fost ca Dan Voiculescu să spună că nu şi-a imaginat regimul comunist prăbuşindu-se şi a preferat să urce pe scara socială cu metodele şi în condiţiile epocii.

Crede cineva că ai fi putut lucra înainte de 1989 în comerţul exterior fără a sta, din când în când, la şuete cu Securitatea? Nu-l bănuiesc de atâta naivitate nici măcar pe Dan Voiculescu, care încearcă să se disculpe astăzi cu argumentul spionajului economic. O întrebare ipocrită pentru senatorul PC: un tip care ajunsese, la un moment dat, să controleze sectoare întregi din operaţiunile comerciale ale României ceauşiste nu ştia, de exemplu, că o parte din sumele strânse prin operaţiuni AVS (aport valutar special) finanţau activităţile represive ale Securităţii?

Dan Voiculescu spune că şi-a făcut doar treaba, fiind util României. De fapt, fondatorul PC nu era util decât regimului. În anii ’80, când familia lui Dan Voiculescu îşi permitea vacanţe luxoase în străinătate, niciun dolar negociat de Felix n-a rotunjit bunăstarea românilor. Mai aproape de realitate e așa: Dan Voiculescu a vrut să trăiască bine în România lui Nicolae Ceauşescu şi a găsit fereastra de oportunitate pentru a face asta. Iar situaţia a venit la pachet cu obligaţia de a livra informaţii Securităţii. L-a ajutat, probabil, şi faptul că nu dădea doi bani pe scenariul în care şi-ar fi putut asuma gesturi disidente în raport cu regimul. A fost Voiculescu, la rândul său, urmărit de instituţia represivă? Probabil că da, pentru că aşa funcţiona sistemul – nenumăraţi pioni interşanjabili care schimbau, pe rând, rolurile de călăi şi victime. Să fim serioşi însă: dacă “toţi am suferit”, atunci nimeni nu e vinovat pentru nimic.

B. "Cine vă va judeca pe dumneavoastră care frângeţi destinul meu, care sunt nevinovat?", o întreba Dan Voiculescu în 2006 pe Oana Dobre, jurnalista care obţinea pentru EVZ primul interviu acordat de magnat după anunţarea verdictului CNSAS. Felix se alinta. De fapt, Dan Voiculescu este un învingător. La douăzeci şi unu de ani de la prăbuşirea dictaturii, bilanţul său este eminamente productiv. A pus pe picioare câteva entităţi economice, a strâns o avere colosală şi a reuşit de la cârma unui partid minuscul să influenţeze politica românească. Mai mult, chiar astăzi Dan Voiculescu îşi joacă ultima şi cea mai importantă carte. La finalul partidei, am putea avea surpriza transformării unui senator cu biografie de turnător în salvatorul României.

Situaţia îi este favorabilă lui Dan Voiculescu. Nu doar pentru că administraţia strunită de Traian Băsescu a pierdut contactul cu realitatea. Ci, mai ales, pentru că ţara care nu l-a desfiinţat prima dată pe Voiculescu, nu-l poate face astăzi decât şi mai puternic. În 2006, când a primit verdictul de colaborare de la CNSAS, fondatorului PC i s-au scris nenumărate necrologuri politice. România nu era în criză, pe scena politică mai nimeni nu avea nevoie de apendicele conservator, iar apetitul cetăţenilor pentru temele lustraţiei şi decomunizării era palpabil. Şi totuşi, Voiculescu a supravieţuit. Nu cred că a aşteptat cineva, vreme de patru ani, verdictul ICCJ pentru a cere, în sfârşit, capul lui Felix.

Pentru toată lumea, inclusiv pentru Crin Antonescu sau Victor Ponta, situaţia a avut aceeaşi culoare de la bun început. Să aştepţi, acum, o reacţie morală pe tema Voiculescu – din partea liberalilor, ardelenilor sau papuaşilor –pentru că un verdict statuează legal ceea ce ştia oricum toată lumea pare utopic. Dacă turnătoriile senatorului PC n-au interesat pe nimeni în 2006 sau, de ce nu?, în 2008 (când Voiculescu a strâns procente frumoase la alegerile parlamentare), nu o vor face nici în 2011.

Pentru cei ca Victor Ponta, care jucând baschet în curtea liceului înainte de 1989 (după propriile spuse) n-au văzut că în jurul lor se murea de frică şi de foame, subiectul nici nu contează. Pentru cei ca Dan Voiculescu, care au crezut că regimul nu va cădea şi că singura lor datorie e să-şi asigure un perimetru de influenţă şi bunăstare în dezastrul social al României ceauşiste, totul are o explicaţie. Pentru cei ca Traian Băsescu, care găsesc oportun să dezbată despre comunism şi Securitate doar dacă subiectul vine la pachet cu beneficii electorale, dimensiunea etică e doar o necesitate de campanie. După alegeri, devine un moft. Tot e fandoseală e şi pentru trestia politică cu pretenţii liberale Crin Antonescu – personajul, limbut în cazul Mona Muscă, încearcă să acrediteze ideea că până şi la Cotroceni domneşte Securitatea, prin urmare nu mai contează.

În rest, rămâne publicul. Divizat, apatic şi tot mai amnezic. Un public care îl moşteneşte pe cel care a făcut Revoluţia în 1989. Acelaşi care l-a făcut preşedinte pe Ion Iliescu în 1990. Iar moştenitorii îl regretă astăzi, cum altfel?, pe Nicolae Ceauşescu. Un paradox circula prin anii ’90 în literatura ştiinţelor politice – comunismul ar fi căzut tocmai pentru că îşi atinsese toate obiectivele. Obligați să se transforme exact în opusul lor de demult, românii par să fi parcurs acelaşi drum.

C. “Nu camerele de luat vederi, nu studiourile, nu tipografia şi nu calculatoarele din redacţii, nici măcar vedetele Antenei sau semnăturile noastre, ci încrederea publicului e adevărată avuţie a familiei Voiculescu. Sau nu e”, scria Cătălin Tolontan în încheierea unui articol publicat de Jurnalul Naţional, în iulie 2006. Trustul înfiinţat de Dan Voiculescu convulsa: Dorin Tudoran îşi utilizase întregul arsenal polemic împotriva deconspiratului Felix, iar Camelia Voiculescu îi cerea public lui Marius Tucă să-l elimine din rândul colaboratorilor ziarului. Tolontan propunea atunci un sofism: iată cum în ziarul Informatorului Voiculescu, patronul află, în rând cu cititorii, când e criticat. Ironia ar fi trebuit, probabil, să sublinieze diferenţa dintre ceea ce se vehicula în spaţiul public – trustul Intact, complet subordonat intereselor lui Voiculescu – şi realitatea din sânul redacţiilor patronate de Felix.

Într-un fel, Cătălin Tolontan ar avea dreptate şi astăzi. Cu menţiunea că, pentru a afla că e informator cu patalama, Dan Voiculescu a fost obligat joia trecută să mute pe canalele TV care au avut bunăvoinţa de a-i informa şi pe telespectatorii Antenelor că vicepreşedintele Senatului are verdict de colaborator al Securităţii. Mă-ntreb câţi dintre ei l-au înjurat pe Băsescu în secunda următoare.