Alegerile prezidențiale la Chișinău au intrat în linie dreaptă și lucrurile par să se așeze, deși nu în cea mai bună postură pentru România și obiectivul său strategic, de a menține Republica Moldova orientată spre Occident și angrenată în reformele pentru aderarea la UE.
Într-adevăr, ar fi cea mai simplă observație dacă e să considerăm că, astăzi, candidatul socialiștilor este, potențial, președinte al Republicii Moldova. Mai ales că și ideea candidatului unic de opoziție pro-europeană la alegerile prezidențiale din 30 octombrie/13 noiembrie tot întârzie să apară, iar termenele s-au îngustat atât de mult, că e aproape imposibil să se facă transferul de imagine și voturi între diferitele componente ale pieții politice.
Votul pentru Igor Dodon pare să fi creat o adevărată resemnare între ambasadele de la Chișinău, unii chiar frecându-și mâinile în această perspectivă. Însă postura lui Dodon de Președinte poate îmbrăca diferite forme de scenarii de evoluție, unele mai bune, mai avantajoase, altele care împing la catastrofă totală. Astfel, un Dodon Președinte la Chișinău, în condițiile respectării angajamentelor luate în campanie și prezente în programul său, ar aduce România și Bucureștiul la exasperare.
Varianta cea mai proastă e un Dodon ce intră în război cu publicul și cetățenii, cu majoritatea și Guvernul, care dă declarații sforăitoare înjurând România, cerând federalizare cu regiunea separatistă nistreană, și redirecționând comerțul și afacerile spre Uniunea Euro-asiatică și Rusia. Un Dodon care respectă angajamentele și programul partidului său preia frâiele puterii, intră în dispute constituționale, pe care le pierde, dar care-i promovează partidul în perspectiva alegerilor generale la termen sau anticipate. O variantă intermediară ar fi un Igor Dodon înclinat spre compromisuri, care ajunge Președinte dar își pierde partidul, care fuzionează cu PDM. Un Dodon de decor și reprezentare, scos de pe linia unei cariere politice de forță. Iar varianta optimă e un Dodon care reneagă ce a spus în campanie, respinge tezele formulate, se declară președinte al tuturor cetățenilor și se îndepărtează de liniile sale programatice cunoscute și-și preferă președinția prin continuitate în orientarea europeană și transatlantică. Un Dodon reconvertit la UE și NATO și docil în raport cu Premierul.
Oricare dintre variante se poate întâmpla, iar impredictibilitatea și inconsecvența lui Dodon și a echipei sale e la fel de reprobabilă ca și competiția intestină între pro-europenii de opoziție. De altfel instabilitatea și impredictibilitatea sunt temele fundamentale. Cu Dodon și Lupu dacă ar intra în turul 2, cu Dodon și Leancă, toate variantele ar lăsa posibilitatea unor ieșiri majore în stradă, între tururile de scrutin. O variantă ce ar permite și altora, care pescuiesc în ape tulburi și valorifică vulnerabilități, să se implice în evoluții și chiar să blocheze, în anumite condiții, procesul de alegere a președintelui.
Deja lumea se obișnuiește cu gândul alegerii lui Dodon Președinte și mulți deja susțin că oricum va fi izolat la Președinție, fără partid, fără resurse suplimentare, deci în afara posibilității de a face rău. Nu e însă deloc pe deplin așa. Lucrurile rămân nuanțate. Mai mult, votul direct de peste 40% pentru Dodon în primul tur ca și absenteismul a 60-70% din populație la turul doi creează probleme de legitimitate și contestare sau, din contră, de creștere a puterii Președintelui dincolo de nivelul legitimității alegerii directe. Dar însăși căutarea unor argumente de ce a ieșit Dodon în diferitele cancelarii subliniază lipsa de instrumente și soluții astăzi pentru alegerile prezidențiale cu menținerea direcției pro-europene.
Însă alți nori negri se arată la orizont: Reformele. Dacă nu se fac, Republica Moldova e în corzi. Pierde credibilitate internațională, finanțări și se consumă căderea Guvernului mai repede decât în cazul opus. Dacă face reformele- legea pensiilor, prețul real la produsele energetice, reducerile de personal din administrație – în luna martie lumea iese în stradă în martie. Da, sunt obligatorii, dar speranța de viață a unui guvern reformist e întotdeauna limitată. Iar dacă ai și un președinte ostil, cu principalul partid de opoziție, și pe fondul manifestațiilor legitime în stradă, perspectiva e la fel de negativă.
Recomandările noastre
