Iranienii începuseră deja să mintă, să declare oficial că nu au nicio legătură cu producerea tragediei, asta în timp ce, la nici 24 de ore de la catastrofă, resturile aeronavei erau strânse cu buldozerele, în grabă. Pus în fața unor asemenea probe, certificate de pozițiile oficiale canadiene și americane, Teheranul a recunoscut.

 

Președintele iranian Hassan Rouhani a anunțat pe Twitter că „Ancheta internă a forțelor armate a concluzionat că, în mod regretabil, rachete lansate din eroare au provocat prăbușirea avionului ucrainean și moartea a 176 de nevinovați” și că țara sa regretă „profund” prăbușirea avionului, pe care a numit-o „o mare tragedie și o eroare impardonabilă”.

Pe mine această tragedie m-a dus cu gândul din capul locului la o alta asemănătoare, petrecută în România. Una pe care jurnaliștii o rememorează an de an, în jurul datei când s-a petrecut.

La sfârșitul lui decembrie care a trecut, la împlinirea a 30 de ani la data când a avut loc, Ion Cristoiu a scos și el evenimentul de pe un raft de bibliotecă, l-a șters de praf și l-a readus în memoria cititorilor. Este vorba despre prăbușirea cursei aeriene București – Belgrad, în seara zilei de 28 decembrie 1989.

În vâltoarea evenimentelor de atunci, catastrofa a fost trecută cu vederea, presa avea altele de analizat și relatat. Câteva luni  mai târziu însă, în vara anului 1990, Cristina Paț, colega mea de la săptămânalul Zigzag, a publicat o anchetă în care a arătat clar o serie de elemente care conduceau către concluzia că avionul a fost doborât cu o lovitură de rachetă. Cursa aeriană avea un singur pasager, pe britanicul Ian Parry, fotoreporter la ziarul londonez The Sunday Times, care transporta în bagaje un volum mare de filme foto și casete video realizate în acele zile de colegii săi de la alte ziare londoneze, și s-a prăbușit în raza Divizionului de Rachete Antiaeriene Boteni.

Concluzia comisiei de anchetă, comunicată colegei mele de atunci, a fost una în măsură să consolideze cele mai negre suspiciuni: „Cauza cea mai probabilă care a determinat catastrofa aeriană din 26 decembrie este acțiunea unor forțe din exteriorul aeronavei sau impactul cu un obiect dur aflat pe traiectoria de zbor, care a provocat intrarea în picaj a avionului și a făcut imposibilă acționarea de către echipaj a comenzilor de zbor.”

În dorința de a mă documenta cât mai bine cu privire la asemănările cu recentul eveniment de la Teheran, am încercat să aflu dacă s-a mai făcut vreun pas în elucidarea celor petrecute la noi, acum 30 de ani.

Am aflat astfel că la presiunile rudelor celor șase membri ai echipajului, procurorii militari au răspuns oficial, în anul 2006, că avionul s-ar fi prăbușit din cauza „depunerii de gheață pe aeronavă”, pentru ca doar câteva luni mai târziu, alți procurori, tot militari, să informeze familiile în scris că „avionul a fost doborât de un proiectil tras de autori neidentificați până în prezent, ca urmare a evenimentelor din Decembrie 1989 din România”.

Un fost procuror militar angrenat în anchetă mi-a povestit că „imediat după prăbușire, din bagajul cu filmele făcute de jurnaliștii englezi, persoane rămase necunoscute au ridicat toate materialele”. Acesta mi-a precizat că numele ofițerului care a declanșat atacul cu racheta care a doborât aeronava este cunoscut, dar că „nu s-a vrut tragerea la răspundere a vinovaților”. „A vinovaților, sunt mai mulți?”, l-am întrebat mirat. „Da, pentru că declanșarea focului nu se putea face la ideea și de către un singur om. Cel care a tras a executat un ordin, nu se trage cu rachete așa, aiurea, când i se pare cuiva, ceva.”  În privința lui „nu s-a vrut” nu mi-a putut spune mai multe, m-a rugat să-l înțeleg, a semnat pentru păstrarea secretului.

Cu gândul la ce s-a petrecut la noi, acum 30 de ani, dar nu numai, am temeiuri serioase în baza cărora să cred că asemenea evenimente tragice nu prea au cum să stea sub semnul accidentului, al întâmplării. A trage cu o rachetă după un Boeing aflat pe un traseu parcurs zilnic, aflat în zbor pe o direcție către exteriorul teritoriului țării, observat, punctat, atacat și doborât în doar două minute de la decolare, practic în imediata apropiere a celui mai important aeroport din Iran, iar comanda să fie dată din greșeală, mi se pare o variantă pentru proști.

Potrivit specialiștilor, sistemul Tor folosit la doborârea cursei PS-752 nu permite lansarea unei rachete prin simpla apăsare pe un buton, ci presupune un șir de operațiuni pregătitoare, care durează în jur de un minut și jumătate. Dacă din două minute, atât cât a durat intervalul de timp decolare-doborâre, un minut și jumătate a durat lansarea rachetei, înseamnă că practic, avionul ucrainean a fost așteptat să decoleze, ca să poată fi doborât.

 

Este de presupus, ca și în cazul avionului pulverizat acum 30 de ani de o rachetă trasă de Divizionul de Rachete Antiaeriene Boteni, că doborârea a fost deliberată și ordonată, că a avut un scop precis și că aflarea adevărului, chiar și doar în formă neoficială, este o chestiune de timp.

Să nu ne mire dacă el va fi legat de prezența pe lista de pasageri a unor personaje, cel mai probabil cetățeni iranieni, care nu trebuiau să fie lăsate să părăsească țara într-un moment în care tocmai fusese lichidată o piesă de o importanță majoră în geometria de putere din zonă. Cu doar patru zile înainte, fusese asasinat de către forțele aeriene americane generalul Qasem Soleimani, militar cu o influență uriașă, care îl făcea conducătorul de facto al unui imperiu alcătuit din mai multe state din zonă, Iran, Irak, Siria și Liban. Nici la puterea oficială supremă în stat, pe care se spunea că o va obține din anul 2021, și nici la cea clandestină pe care deja o deținea, nu putea să ajungă de unul singur.

Din informații neoficiale, imediat după eliminarea sa, peste 50 de militari din Divizia Quds au dispărut fără urmă. Este foarte posibil ca motivele din care a fost doborât Zborul PS752 al companiei Ukraine Airlines International să fie constituite din unele dintre numele aflate pe lista de pasageri, și ele să aparțină unor oameni interesați în a părăsi urgent spațiul iranian.

„Nu este cam prea puțin, pentru a formula o asemenea presupunere?”, aș putea fi pe bună dreptate întrebat. „Ba da, așa ar putea părea!”, aș răspunde. Dar asta doar dacă nu aș fi citit cu atenție declarația lui Konstantin Kosaciov, președintele comisiei pentru afaceri externe a parlamentului din Rusia: „Dacă descifrarea cutiilor negre și lucrările anchetei nu dovedesc că armata iraniană a făcut aceasta în mod intenționat și nu există motive logice pentru aceasta, incidentul trebuie închis.” Ei bine, când în termeni diplomatici rușii spun „dacă”, ceea ce urmează după „dacă”, oricât de nesusținut ar părea, reprezintă ceea ce ei bănuiesc cu temei sau semnalează că deja știu.

Te-ar putea interesa și: