Ieri, 30 ianuarie, scriitorul și dramaturgul Dinu Săraru a împlinit 86 de ani, prilej de rememorare a unor frânturi din viața culturală a bătrânului București

Apreciat ca scriitor - romanul de debut „Niște țărani” (1974) fiind recompensat cu Premiul Academiei Române - sau hulit, după 1989, pentru colaborarea cu Securitatea, Dinu Săraru va fi evocat astăzi și aici altfel, mai precis din postura de jurnalist. Și asta pentru că, vreme de zece ani, între 1950 și 1960, Constantin Grigore Săraru a lucrat la Radiodifuziunea Română, inițial ca reporter apoi ca redactor la Secția Cultural.

Din acea perioadă, Dinu Săraru păstrează amintiri neprețuite, strânse și difuzate de Octavian Silivestru pentru prima oară în 2012. Rememorarea vizitei pe care tânărul jurnalist Dinu Săraru o face acasă la Mihail Sadoveanu este excepțională.

„Am asistat la prima înregistrare pe care a făcut-o Sadoveanu în cabina din studioul de concerte din clădirea veche a Radio-ului, când a făcut prima înregistrare pentru Fonoteca de Aur. Eram tânăr atuncea, am fost cu colega mea, Eliza Vasilescu, o fată frumoasă de vreo 21-22 de ani, frumoasă, aşa, ca o suedeză; am fost trimişi acasă la Sadoveanu să îl contactăm, să-l invităm să începem nişte înregistrări cu Sadoveanu citind.

Şi-am fost pe jos, din «Nuferilor », de-aicea, din «Popov», până în Pitarmoş. Acolo era o clădire mare de tot, înaltă, unde stătea Sadoveanu, care era vicepreşedintele Parlamentului (n.r. - Marii Adunări Naţionale) şi un fel de vicepreşedinte al ţării. Şi era toamna târziu şi ploua mărunt şi pe noi ne-a cam plouat…”.

Un polițist la poartă și o subretă

Rolul de povestitor îi vine mănușă lui Dinu Săraru: „Am ajuns acolo, am sunat la uşă, ne-a primit, era cu poliţist la poartă, cu personal, cu o subretă, parc-o văd şi acuma, ca pe timpuri, aşa. Şi ne-a primit într-un hol, întrun living cu fotolii aurii imense. Şi era cald, ce dârdâisem noi de la Radio până la Sadoveanu, acolo am fost puşi să aşteptăm.

Şi nu venea nimeni şi-am tot aşteptat şi nici nu venea nimeni şi nici nu aveam curajul să ne aşezăm pe fotolii că eram osteniţi. (…) Şi-am mai aşteptat vreo jumătate de oră şi nu mai venea maestrul şi nu mai sosea nimica şi era căldura aia aromitoare, ne-am fi cuibărit în fotoliile alea amândoi, eu într-unul, Eliza într-altul”.

Din senin, fulgeră o destăinuire picantă: „Eliza era iubita lui Ionel Teodoreanu în epocă şi Ionel Teodoreanu (avocat și scriitor, căsătorit cu Ștefana Lupașcu, avea doi băieți gemeni), când venea de la procese, trecea pe la Radio - în clădirea veche eram noi, Secţia literară - şi, pe geam, în stradă, că se putea, îi întindea cartoane cu prăjituri lui Eliza, pe care le mâncam noi, bineînţeles, că Eliza nu apuca să mănânce o amandină, săraca, distrugeam noi tot, ca nişte termite! Dar eram foarte fericiţi că putem să mâncăm prăjiturile lui Ionel Teodoreanu: şi cataif, şi amandine, venea cu ele de la Casa Nestor”.

Câinele de vânătoare din cada lui Sadoveanu

După „acolada Teodoreanu”, firul poveștii se îndreaptă: „Să mă întorc la Sadoveanu. Nu mai venea, până la urmă s-a auzit un scârţâit şi după trepte, scara interioară, am auzit cum coboară cineva şi am văzut halatul lui Sadoveanu, cum venea şi pe urmă se contura personalitatea imensă a lui Sadoveanu… bărbierit proaspăt, c-o faţă frumoasă, avea capul ăla de medalie aurie şi părul alb…

Nu ne-a răspuns, n-a dat nici mâna cu noi, nici măcar cu un deget cum dădea Carol I, nici cu două. Şi atuncea noi ne-am înecat să-i spunem ce vrem să-i spunem, dar ne-a luat-o înainte Mitru (n.r. - cumnatul și asistentul personal al lui Sadoveanu) şi i-a spus el: «Uite, copiii ăştia au venit, de la Radio sunt, să înregistraţi nişte pagini, ce doriţi din opera personală şi din ce scriitori mai doriţi să citiţi…» şi el se uita la noi și nu zicea nimic…”.

Finalul e fabulos: „(…) Apoi, de sus, așa, privind spre noi, Sadoveanu a spus: «S-o perdut cânele!…» şi n-am înţeles… Trebuia să fie o justificare la faptul că am aşteptat. Şi-atuncea Mitru, care ne-a văzut nedumeriţi, a zis: «Ştiţi, maestrul are un câine, cocker de vânătoare, şi dimineaţă nu l-am găsit şi l-am căutat, de asta aţi aşteptat şi l-am căutat prin toată casa, şi pe sus şi pe jos şi nu l-am găsit şi l-a găsit maestrul în cada de baie - era baie îngropată - şi ăsta, cockerul, a intrat în apă şi făcea o baie dimineaţa şi ăştia-l căutau disperaţi şi nu se putea lipi nimeni de Sadoveanu, că era nervos»… «S-o perdut cânele…»”.

A doua zi, la 11.00, Sadoveanu participa la primele înregistrări ale Fonotecii de Aur.