În luna martie, frica de necunoscut, recunoașterea imposibilității de a fi pe deplin pregătit și ignorarea impactului economic au contribuit la un climat de aproape unanimitate.

Cu excepția Uniunii Europene, a cărei utilitate a fost pusă sub semnul întrebării până la decizia de a emite datorii comune și de a cheltui bani (care încă nu au început să fie cheltuiți), guvernele s-a bucurat de sprijinul cetățenilor și de complicitatea opozițiilor. În lunile noiembrie și decembrie nu va fi așa.

Uitaţi-vă la Franța, la Italia, la Spania sau chiar la Portugalia.

În prima fază a pandemiei, îngroziţi de ceea ce se întâmpla în Italia, mai întâi, și în Spania și în Franța, mai apoi, europenii s-au grăbit să se izoleze (în unele cazuri mai repede decât guvernele), au protestat puțin și au susținut foarte mult. Aplauzele semnalau convingerea că aceasta era o tragedie cu eroi și fără răufăcători. Vara, însă, a schimbat totul.

Oamenii au experimentat revenirea la aproape normalitate, cred că au respectat regulile, iar cifrele le spuneau că dădeau rezultate. De înțeles, se aşteptau ca guvernele să se fi pregătit și să fi consolidat capacitatea de reacție a sistemelor de sănătate, pentru a suporta mai mult și pentru ca societatea să se închidă mai puțin. Nu acest lucru s-a întâmplat. În întreaga Europă.

Odată cu venirea lunii octombrie și acum a lunii noiembrie, întrucât numărul cazurilor creşte, iar rezistența sistemelor de sănătate este în pericol, guvernele izolează din nou țările (acum cu un alt nume), dar reacția europenilor nu mai este aceeași. Frica este diferită. Toată lumea crede că respectă regulile. De la cei care stau acasă până la cei care ies pe stradă și participă la petreceri, nimeni nu consideră că ar putea contribui la propagare. Ceilalți o fac.

Fără teamă și fără sentimentul vinovăției sau al responsabilităţii, o parte din populație a trecut de la statutul de colaborator la cel de rezistent. Chiar dacă în tăcere. Iar opozițiile și- au dat seama de acest lucru.

De data sunt protestatari. Există nişte proști care nu cred în virus - la fel cum există și cei care cred că Pământul este plat. Nu aceştia constituie problema. Ci cei care cred că izolarea nu rezolvă, cei care știu că economia lor va exploda, cei care se tem mai mult de tratament decât de boală. În realitate, sunt de înțeles în îngrijorările lor.

Aproape unanimitatea din prima fază este înlocuită de rezistență, chiar dacă pasivă, și de critici la adresa guvernelor. În parte, acesta este un lucru bun. O societate necritică tolerează tot, nu pune la îndoială nimic și cere puțin. Dar unii refuză totul, sunt dispuși să nu facă nimic și îi cred pe cei care spun că acest lucru este posibil.

Va trebui să existe opoziții care să supravegheze în mod responsabil guvernele, cerând calitatea răspunsului, dar asumându-şi o parte din costuri. Și care să se distingă de cei care vor cere totul și opusul său.

Bazooka europeană nu este pregătită (Parlamentul European și Consiliul încă se ceartă) și va fi eficientă numai atunci când economia se va putea redeschide. Și nu va salva sectoarele cele mai imediat afectate.

Mai mult decât în luna martie, guvernele trebuie să comunice clar, măsurile trebuie să fie minime, dar potențial eficiente, coerente și inteligibile, responsabilitatea politică trebuie împărtăşită, iar Europa nu trebuie să dispară. Și trebuie să existe bani pentru a-i salva pe cei care nu vor avea cum să supraviețuiască. Ne vor lipsi foarte mult opoziţiile exigente şi Europa. În caz contrar, după criza sanitară va veni o criză politică mai gravă decât cea economică.

(Articol de Henrique Burnay)

Traducerea: Iulia Baran, RADOR