Vestea votului din Parlamentul olandez pare a fi venit ca o surpriză pentru majoritatea românilor, încălziți deja de felurite declarații iminent triumfaliste sau cel puțin optimiste privind Schengen.

Din păcate, ridicarea așteptării populare s-a rezumat, cu excepția PSD, ai căror parteneri din familia europeană chiar au votat integral rezoluția din Parlamentul European, la vorbe. În fapt, nimeni nu a făcut nimic pe canale diplomatice. Iar dacă a făcut, a făcut prost și ineficace, după cum se vede.

Înafara ministrului Justiției și echipei sale, care și-au asumat oprobriul public pe niște modificări legislative discutabile, spre a netezi drumul spre Schengen, nimeni nu pare să fi mișcat un deget.

Președintele ne mai zice uneori să facem economie la curent, iar ministrul de Externe anunța deunăzi că am ajutat Ucraina cu cerealele.

Tot acest mix de neputință, indolență și mediocritate are mari șanse de a conduce către încă o amânare a admiterii noastre în spațiul fără granițe. Degeaba vor deconta eșecul PNL și liderul său spiritual. Sub 10% nu vor ajunge. Însă de suferit, vom suferi cu toții.

Iar efectele în societate vor fi și mai grave. Deși nu voi obosi să afirm că fără aderarea euro-atlantică, inițiată de Ion Iliescu in 1995, România ar fi avut soarta Moldovei, Ucrainei sau Belarusului, această amânare a admiterii în Schengen riscă să alimenteze suplimentar facilul narativ rusesc anti-UE, preluat de populiștii locali.

Fapt e că suntem una dintre țările cele mai atașate Occidentului, preponderent ca reacție de legitimă ostilitate față de Rusia. Iar asta nu s-a întâmplat doar după căderea Cortinei de fier, ci încă de la jumătatea secolului XIX, când vizionarii noștri înaintași, educați în capitalele apusene, au scos Principatele române din sfera politică orientală.

Iar apropo de Rusia, la 1859 Cuza a fixat Capitala în București tocmai pentru că Iașiul era prea aproape de Imperiul Țarist. Avem un lung șir de neplăceri cu vecinii răsăriteni, suficient cât să fi marcat mentalul nostru colectiv pe multe generații.

Totuși, de ce astăzi nu mai izbutim nimic la nivel internațional? Și la 1859, 1866, 1878, 1918, România tot țară minoră era, dependentă de Marile puteri. Diferența au făcut-o atunci elita politică luminată și curajoasă, precum și Casa Regală.

Astăzi, ambele elemente lipsesc. Deși sorții ne sunt mai favorabili ca niciodată. Doar că lipsa de viziune și lașitatea ne împiedică să negociem.

Iar nu boicotul firmelor olandeze sau amenințarea cu exitul ne va aduce succesul. În primul caz, am pierde tot noi locuri de muncă și taxe la buget. În al doilea, riscăm să ne accentuăm rolul deja marginal, așa cum ni l-am asumat.

În situația de azi, doar negocierile diplomatice, dreptul de veto și puterea de a spune NU ar fi contat, dacă avea cine să le folosească. În fond, refuzul e singurul termen relevant în relațiile internaționale. Iar pentru această schimbare de atitudine pare să fie prea târziu. Confuzia dintre solidaritate și slugărnicie este imprimată profund în (in)acțiunea politică externăde la Cotroceni din ultimii 18 ani.

Consecvența vitală în parteneriatele externe trebuia dublată de negocieri punctuale pe dosarele de interes național. În care Schengen trebuia să fie pe primul loc.

Dincolo de permanentele adaptări cărora trebuie să le facem față, este limpede că existența Uniunii Europene a fost, în ultimii 70 de ani, o garanție a păcii, libertății și prosperității. Dar nu în ultimul rând, și o garanție a echității, solidarității și dreptății.

Pe lângă argumentele instituționale și morale, românii sunt, conform tuturor sondajelor, printre cele mai pro-europene națiuni ale blocului comunitar. Iar conduita politică externă a României a probat această realitate în toate domeniile.

Iată de ce o viziune și o politică făcută cu cap ne-ar fi asigurat succesul. În lipsa ei, rămânem să ne bucurăm că nici bulgarii nu stau mai bine. Și să reflectăm mai bine la următoarele prezidențiale, după 20 de ani de coșmar.