Televiziunea și mișcarea și-au unit forțele să arate că  sistemul nostru jurisdicțional este plin de erori, că e manevrabil și nesigur, că produce nedreptate. Mijlocul propagandistic cel mai folosit în ultima vreme este acela al popularizării isterice a unor erori judiciare.  Scopul propagandei televiziunii este lesne de sesizat. Ea trebuie să convingă poporul  că patronul-fondator și părintele spiritual al postului, care acum execută o pedeapsă cu închisoarea pentru fapte de corupție, a fost condamnat de un sistem judiciar care produce erori pe bană rulantă. Ideea de bază este că ”profesorul” lor este nevinovat.  Scopul mișcării politice, care are adepți în absolut toate formațiunile politice parlamentare, este acela de a bloca ofensiva anti-corupție, pentru că aceasta amenință să distrugă ADN-ul sistemului politic actual, să-i suprime rațiunea de a fi și să-i sufoce energia vitală. Nu-mi dau seama cum se va termina totul. Pînă atunci, însă, unele considerații despre erorile judiciare merită, cred, să fie făcute.

Este de spus, de la început, că nu există judecată perfect dreaptă pe acest pămînt. De aceea, oamenii au inventat standarde fixe și cît se poate de obiective ca să lase loc cît mai puțin proprilor greșeli. Acestea sînt legile. Unele, definesc faptele și sancțiunile cît se poate de exact – li se spune ”drept substanțial”. Altele, sabilesc pașii de urmat pînă la soluționarea unui cauze – li se spune ”drept procedural”. În fine, societatea a inventat și o profesiune anumită, gardată de zeci de rigori, care să aplice aceste legi: judecătorul. În fața lui, există în principiu două părți, una care acuză și una care apără. Egalitatea de arme a celor două părți este, iarăși, un principiu fundamental, ca și acela că judecătorul nu se pronunță decît după ce a audiat, pe îndelete, ambele părți. Toate aceste lucruri de bază, știute cred de toată lumea, există cu un singur scop: eliminarea posibilității erorii/abuzului pe cît este de omenește posibil.

Apoi, este de spus că  nu se poate vorbi despre eroare judiciară în lipsa unei sentințe definitive de condamnare. Ideea că, dacă procurorii au trimis pe cineva în judecată și acea persoană a fost achitată avem de-a face cu  o eroare judiciară comisă de procurori nu are sens. Sigur că procurorii pot aveași ei contribuția lor la o eroare judiciară, dar aceasta există numai în cazul unei decizii definitive. Dimpotrivă, achitarea unui inculpat poate însemna dreptate. Imediat adaug că este, însă, foarte posibil ca eroarea judiciară să îmbrace și forma unei achitări nedrepte. O eroare judiciară poate să fie o condamnare sau o achitare – dar ea nu poate exista decît sub forma unei hotărîri judecătorești definitive.

În România, țară în care cultura juridică este departe de a fi devenit parte a identității culturale naționale, există două cauze profunde care pot da apă la moară propagandei. Mai întîi, este fondul tradițional: o profundă neîncredere în justiție. Experiența oamenilor aceste țări, transmisă din generație în generație și verificată în viața de zi cu zi de fiecare, este că dreptatea se cumpără, sau că ține cont de rang social și pile sau că este profund viciată de statutul social al celui dedus judecății. Anii comunismului au consolidat din plin această convingere, care era încă și mai veche. Faptul că azi există o încredere sporită în justiție ar trebui să ne bucure, nu să o subminăm. Totuși, ar fi de testat mai adînc această încredere: e posibil ca ea să nu exprime  un respect crescînd pentru instituția magistraturii, ci o răsplata dată de popor magistraților pentru că trimiterea atîtor politicieni antipatici după gratii satisface un resentiment popular acut. În fine, asta este o speculație. Ceea ce e important de spus este că propaganda care spune ”justiția naostră nu este corectă, ci e manevrată ocult de politicieni, bani și interese de dincolo de lege” vorbește unei convingeri populare identice. În al doilea rînd,  românul nu știe să despartă emoțiile politice de gîndirea în termenii dreptății. Drept este, pentru român, e drept ca politicienii cu care ține să nu pățească nimic indiferent de ceea ce fac (și, dacă pățesc ceva pentru că se descoperă că au cam furat, este un abuz), iar politicienii pe care îi detestă, drept este să fie arși în chinuri, să fie trimiși la galere și biciuiți doar pentru că există, iar asta încă nu-i destul (și, dacă nu se întîmplă așa ceva, este, iarăși, un abuz).

Poate vi se pare banal articolul meu de azi. Dar vin vremuri cînd banalitățile, truismele cele mai uzate, principiile afirmate de toată lumea trebuie spuse răspicat, ca să nu ne trezim că ceea ce știm cu toții că este alb devine, sub prestidigitația propagandei, negru și invers.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.