De ce se tem pacienții de diagnosticul psihiatric? Gabriel Diaconu: „Alături de pacienții mei am trăit, probabil, cele mai frumoase momente”

Celebrul psihiatru Gabriel Diaconu a vorbit pe larg, în cadrul emisiunii „Dosare de presă”, la EvZ Play, despre rolul psihiatriei și al diagnosticului psihiatric.

Gabriel Diaconu a explicat în emisiunea „Dosare de presă” de ce psihiatria este privită de mulți ca fiind locul unde oamenii sunt sedați și psihiatrii nu fac altceva decât să prescrie pastile și cămăși de forță.

„Inițial, tot ce vezi în psihiatrie este azilul de nebuni sau comunitatea aia de alienați. Sau locul ăla unde sunt oameni care sunt decervelați sau care și-au pierdut uzul sau sensul minții.

După care, intrând constați că sunt nenumărate nuanțe. Nenumărate momente la limita revelației. Cu pacienții mei de-a lungul anilor am trăit, probabil, cele mai frumoase momente. Am râs, am plâns, am urlat, am înjurat, am scuipat... și ei, și eu, fiecare dintre noi cu bucățica lui.

Coșmarul care te face să pierzi ore întregi în bucătărie. Cum scapi de el

Iarna se dezlănțuie în următoarele zile. Urgia lovește cu toate puterile. Alertă ANM

Percepția despre psihiatrie că e o specialitate lipsită de deznodământ. Bolile cronice, nu se vindecă niciodată, oamenii suferă, oamenii intră și ies din spital. Evident că sunt unii care vor avea destinul ăsta. Dar ei sunt o ultra minoritate.

În fapt, majoritatea oamenilor cu probleme intră în iadul ăsta imaterial, dar ies sau merg într-un anumit fel sau îl transformă într-un anumit fel. Și-atunci probabil că este dintre cele mai satisfăcătoare meserii. Dar n-aș ști să explic ce se întâmplă de fapt.

Pentru că ar însemna să spun povestea omului de la origini, originea fiind momentul în care ne-am întâlnit pentru prima oară, după care o parte merge către trecutul lui, către biografia lui, către problemele lui medicale. Dar cealaltă merge către viitorul lui, către calitatea vieții lui”, a declarat psihiatrul.

„Psihiatria de compromis nu e totuna cu compromisul în psihiatrie”

Gabriel Diaconu este de părere că psihiatria este, de fapt, una dintre puținele specialități medicale care privesc viața și din punct de vedere calitativ, nu doar cantitativ.

„Suntem printre puținele specialități medicale care ne uităm calitativ la viața omului, nu doar ca la o funcție cantitativă. I s-a stricat valva, îi punem valva. I s-a rupt piciorul, îi reparăm piciorul.

Noi, și să vrem în psihiatrie, și nu putem să fim mecaniciști. Ironia sorții este că de fapt psihiatria modernă s-a construit pe un model teoretic mecanicist. Ăsta-i paradoxul!

Diagnosticele noastre psihiatrice trebuie să semene cu diagnosticele cardiologilor sau cu diagnosticele neurologilor. E o convenție. E un compromis. În schimb, psihiatria de compromis nu e totuna cu compromisul în psihiatrie”, este de părere Gabriel Diaconu.

Diagnosticul psihiatric este perceput ca o pecete de cei mai mulți dintre pacienți.

„Pacienții mei se tem de diagnosticul psihiatric. Și le spun că aș putea la fel de bine să-i spun că-i boala lui Vasile. Nu contează. Și le spun că diagnosticul este o trambulină către o rezoluție de tratament.

Alteori ni se spune că psihiatria este un fel de impresionism medical. Că nu este o știință exactă, că nu se bazează pe dovezi grele. E un gunoi născut din date de proastă calitate”, a explicat celebrul psihiatru.

„Primii opt ani de viață sunt definitorii pentru traiectoria ulterioară a individului”

Care este rolul întâmplării din copilărie, într-o eventuală dezvoltare a unei patologii la adult? Cât este mit și cât este adevăr?

„Destul de mult adevăr. Există un tip, Michael J. Meaney, care a făcut un studiu absolut fantastic în care a putut să argumenteze că, matematic de data asta, că primii opt ani de viață sunt definitorii pentru traiectoria ulterioară a individului.

Și, practic, cum faci chestiunea asta? Iei un număr de copii pe care, după aia, îi urmărești pentru un număr de ani. Sau, în cohorte mari, iei din prezent și după aia refaci traiectoria până în copilărie și poți să vezi în ce măsură se separă niște ape. Și adevărul e că se separă destul de bine niște ape.

Fără doar și poate că există o genetică predilectă pentru boală psihică. Asta este un alt fapt. Predispoziția, agregarea familială... Lucrurile nu se întâmplă sporadic.

Dar după aia, din bagajul ăsta genetic care de la caz la caz, pentru depresie e undeva la 40%, pentru schizofrenie este undeva la 75%, peste el se adaugă mediul. Momentele timpurii de viață. Primele experiențe. Traiectoria de început sau ceea ce se numește adversitate precoce de viață.

Adversitatea, iarăși, e un concept fază, e un concept pufos, nu e un concept categoric. Adică, ce înseamnă adversitate? Dacă nu ți-a dat mama felul trei în primii ani de viață sau dacă te-a bătut tata cu biciul, cu bățul sau dacă, la un moment, dat, ai trăit foamete sau război? Ce este aia adversitate?”

„Mintea poate să replăsmuiască perspectiva conștiinței omului asupra a ceea ce a trăit, anume înțelesul lucrurilor”

„Fiecare din elementele acestea luate separat poate sunt necesare, dar nu sunt suficiente. O manifestare de boală psihică în planul clinic este deja o furtună perfectă, unde s-au întâlnit și au convers și au făcut o împletitură niște lucruri.

De ce sunt relevante aceste lucruri? Gena nu poți s-o schimbi. Biografia precoce nu poți s-o schimbi. Ceea ce, în schimb, poate să facă mintea și nu poate să facă ortopedia este să replăsmuiască perspectiva conștiinței omului asupra a ceea ce a trăit, anume înțelesul lucrurilor. Semnificantul lor.

Ori aici deja psihiatria nu mai poate să fie asemuită cu alte specialități medicale, din simplu fapt că... Spre exemplu, eu fac treaba asta și cu pacienți care au trecut prin infarct, care au trecut prin cancer, care au trecut printr-o indigestie oarecare. În schimb, semnificația trăirii și a suferinței lor în plan psihic eu o regăsesc peste tot. Dar cu atât mai mult o regăsesc la cei care poate că au avut un episod de psihoză. Poate c-au avut un episod de depresie.

Suferința este ubicuă în medicină. Și psihiatria, până la urmă, vine să dea un sens oarecare, la limită poți să propui chiar metafizic suferințe, fără să își impună neapărat doctrina. Asta este o chestiune care scapă multora. Și anume propunerea că doctrina psihiatrică vine să împartă apele și unii să aibă boală psihică și alții să n-aibă boală psihică.

În fapt, majoritatea oamenilor vor îndeplini, la un moment dat criterii pentru un diagnostic psihiatric. Dar vor trece prin chestiunea asta, vor ieși prin partea cealaltă, își vor recăpăta sau chiar vor dobândi o nouă formă de sănătate mintală.”