De ce plătim în continuare printre cele mai mari facturi la energie din Europa. Cine câștigă și cine pierde

De ce facturile la energie din România rămân ridicate față de alte state din regiune și cum funcționează mecanismul „producem mult, exportăm ieftin – importăm scump”. Explicăm rolul ANRE, Transelectrica și al piețelor angro, plus comparații sintetice cu Ungaria, Bulgaria și Polonia.

Premisa care doare. Preț final mare, într-o țară cu producție solidă

România are un mix energetic bun pe hârtie: hidro și nuclear care dau bază stabilă, eolian și fotovoltaic în creștere, gaze pentru vârfuri. Totuși, pe factură, prețul rămâne ridicat. Motivul nu este „un singur vinovat”, ci cum se adună mai multe mecanisme:

• cum se formează prețul pe piețele angro (PZU/zi-înainte și echilibrare),

• cât costă rețelele (transport și distribuție),

  

  Schimbare majoră la vârful Apple. Tim Cook a demisionat. Cine e noul CEO

  

  Gică Popescu, mesaj pentru Gică Hagi după ce a fost numit selecționer al naționalei României: Acum este momentul tău

• taxele, accizele și schemele de sprijin,

• când importăm și când exportăm,

• cât de eficient consumăm acasă și în industrie.

Pe scurt: nu plătim doar kilowatt-oră, plătim și modul în care sistemul îl aduce până la priză, la ora la care îl vrem noi.

„Exportăm ieftin, importăm scump”. Cum se întâmplă, tehnic

Sună paradoxal, dar e un efect normal al pieței regionale:

• Când avem excedent (primăvară/toamnă, debite bune la hidro, vânt mult, cerere mică la prânz), producția locală împinge prețul angro în jos. Atunci exportăm în țările vecine la prețurile orare de atunci—de regulă mai mici.

• Când avem deficit (seară caniculară sau ger, vârf de consum, vânt slab), trebuie să importăm la prețul pieței din acel moment—de regulă mai mare. Acela e prețul de echilibrare al regiunii, apăsat de centrale pe gaze și de congestii de rețea.

• Congestiile pe interconectări (cât curent poate trece fizic peste frontiere) pot scumpi energia în zonele „închise”. România nu e „insulă”, dar nici nu poate schimba instant volume mari cu toți vecinii. În orele proaste, plata de „congestion rent” merge la operatorii de transport (Transelectrica și omologii din regiune), nu la consumatorul final.

Rezultatul e percepția: „când vindem, vindem pe ieftin; când cumpărăm, cumpărăm pe scump”. De fapt, vindem și cumpărăm la prețul orei și al zonei – iar sincronizarea noastră a consumului cu producția ieftină este deficitară. Ceea ce se simte în factura cetățeanului de rând.

Factura la curent electric.Sursa foto: Arhiva EVZ

Cine face regulile și cine ține sistemul

• ANRE reglementează tarifele de rețea (transport/distribuție), aprobă metodologii, supraveghează furnizorii, stabilește reguli pentru prosumatori, echilibrare și licențe. În perioade de criză, decide și parametri pentru scheme de plafonare/compensații.

• Transelectrica (operatorul de transport și dispecerul național) ține sistemul în echilibru la secundă: rezervă de putere, servicii tehnologice de sistem, interconectări, planifică mentenanțe și investiții. Încasează tariful de transport (parte din factură) și venituri din congestie la interconectări. Nu stabilește prețul energiei, dar costurile de sistem pe care le administrează ajung, legitim, în factura finală.

• Operatorii de distribuție investesc în rețele locale; tariful lor a crescut odată cu nevoia de modernizare (contorizare inteligentă, întăriri pentru prosumatori, pierderi tehnologice reduse). E o parte vizibilă în factură, dar necesară.

De ce factura finală e mai mare decât „prețul din bursă”

Factura conține:

• energie activă (preț angro + costuri/fixări furnizor),

• transport + distribuție (tarife reglementate),

• certificate verzi, cogenerare (scheme vechi, încă în factură, deși ponderea scade),

• taxe/TVA/accize (politică fiscală),

• corecții/regularizări (plafonări, compensări, ajustări sezon).

Două familii care consumă la fel pot primi facturi diferite dacă:

• sunt în arii de distribuție cu tarife diferite,

• au profil orar diferit (mult seara vs. mult la prânz),

• depășesc sau nu praguri din schemele sociale/compensații.

Comparația regională – Ungaria, Bulgaria, Polonia

• Ungaria a menținut ani la rând prețuri reglementate/înghețate pentru casnici, cu subvenții de la buget. Pe factură, consumatorul vede mai puțin; nota o plătește statul (deficit, taxe) și, indirect, economia.

• Bulgaria are nuclear (Kozlodui) + hidro puternice și o schemă de protecție pentru casnici. Prețul final a fost adesea sub media regională. Piața angro e, însă, volatilă în anumite ore, iar investițiile de rețea sunt în creștere.

• Polonia pornește de la cărbune (cost mare de CO₂), dar a aplicat plafonări și compensări masive pentru gospodării și IMM-uri. Pe termen scurt, facturile sunt temperate; pe termen lung, decarbonarea cere investiții uriașe (care se vor regăsi, inevitabil, în tarife).

România e la mijloc: mai puține subvenții directe decât Ungaria/Polonia, fără avantajul nuclear atât de ieftin ca Bulgaria raportat la consum intern, dar cu mix ok și investiții de rețea în derulare. De aici senzația „plătim mult” – în realitate, plătim mixul: piață liberă + costuri de rețea + fiscalitate, cu protecție socială mai țintită.

Cine câștigă și cine pierde

Cine câștigă:

• Producătorii cu cost marginal mic (hidro, nuclear) în orele scumpe: vând la preț de piață, costurile lor rămân mici.

• Traderii/furnizorii eficienți care știu să „împacheteze” energia (hedging, PPA-uri, portofoliu echilibrat) și reduc expunerea la vârfuri.

• Operatorii de rețea pe termen lung, pentru că investițiile aprobate de reglementator intră în tarif (nu „profituri nejustificate”, ci recuperarea costurilor + randament reglementat).

• Prosumatorii bine dimensionați, cu consum diurn: autoconsum + compensare cantitativă = facturi semnificativ mai mici.

Cine pierde:

• Consumatorii casnici cu profil „de seară” (mult consum când prețul angro e mare) și fără eficiență energetică acasă.

• IMM-urile cu expunere la prețul spot (fără contracte fixe) – volatilitatea le lovește cash-flow-ul.

• Furnizorii mici care nu au capital/know-how pentru hedging – risc de pierderi sau ieșire din piață.

• Gospodăriile vulnerabile unde orice +10% la energie înseamnă tăieri din cheltuieli esențiale (de aici discuțiile recurente despre scheme sociale țintite).

Anunț important pentru toți românii. Ce se întâmplă de la 1 iulie 2025 cu facturile. Factură. Sursa foto: Arhiva EvZ

Unde poate schimba statul jocul (fără să rupă piața)

• Contracte pentru diferență (CfD) pentru investițiile mari (nuclear nou, eolian offshore, hidro de acumulare): dau preț stabil pe termen lung, reduc volatilitatea.

• PPA-uri (power purchase agreements) pe termen lung pentru industrie și mari consumatori: fixare de preț + bancabilitate pentru investitori.

• Accelerarea stocării (baterii, hidro cu acumulare prin pompaj): mută excesul ieftin de la prânz spre seară – exact unde azi importăm scump.

• Tarife orare și contorizare inteligentă pentru casnici: cine mută consumul în ore ieftine chiar plătește mai puțin, nu doar „în teorie”.

• Modernizarea rețelelor de distribuție (pierderi mai mici, conectare mai rapidă pentru prosumatori).

• Țintirea protecției sociale: sprijin pentru gospodăriile vulnerabile, nu plafonări universale care distorsionează prețul.

Ce poți face, practic, ca utilizator

• Negociază contract fix (dacă profilul tău de consum e de seară și nu poți schimba acest lucru).

• Instalează fotovoltaice dacă ai acoperiș bun și consum ziua; urmărește amortizarea reală, nu doar subvenția.

• Folosește programatoare/timer pentru electrocasnicele mari (A/C, boiler, mașină de spălat) în ferestre orare mai ieftine.

• Izolație + etanșeizare: cea mai ieftină „producție” de energie e energia pe care nu o irosești.

Un rezumat, ca să înțelegem de ce plătim și ce nu consumăm. Cine câștigă? Că de pierdut, știm cine pierde

Nu plătim „pentru că nu producem”; plătim pentru cum, când și pe unde curge energia. România are resursa, dar are și „timing” prost în orele de vârf, interconectări cu capacitate limitată la nevoie, investiții mari de rețea de recuperat și un cadru de protecție socială care încearcă să fie țintit, nu universal.

Cine câștigă? cei cu cost marginal mic și cu strategie bună de piață. Cine pierde? consumatorii expuși la vârfuri fără contracte/bufer și fără eficiență.

Direcția sănătoasă e clară: contracte pe termen lung, stocare, rețele mai puternice, tarife orare reale și sprijin social țintit. Abia atunci vom simți și noi, în priză, ceea ce arată mixul nostru pe hârtie.