Iată câteva întrrebări care chinuie de milenii partenerii unei relații care s-a dus: „Există oare motive clare, foarte clare, care i despart pe oameni? Asta era ceva important care o interesa pe Ea. Ceva ca bordul unui vapor care, avansând pe apă, ar desface apele, unele într o parte, altele în cealaltă parte, sau, cum se spune, ar despica apa ca un pieptene cu dinţi rari? Când se despică apele? De ce o iubire moare, cum cei implicaţi merg către moartea iubirii, moartea a ceva ce i leagă, din ce pulsiuni interioare o fac?”.

Aurora Liiceanu a scirs din nou despre iubire, despre cum moare o iubire. „Ea şi El. Biografia unei relaţii” a apărut de curând la editura Politrom în Seria de autor Aurora Liiceanu, (și în ediție digitală), și va fi lansată la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2016, sâmbătă, 4 iunie, ora 16.00.

 Până atunci, prin amabilitatea autoarei și a editurii, vă prezentăm un mic fragment din acest volum. Poate aflăm: de ce moare iubirea?

 

Ea a plecat îngândurată. M‑ar fi vrut partenera unui gest măreţ. Vroia ca împreună să facem autop­sia unei iubiri, a unei relaţii de iubire pe care ea încerca s‑o înţeleagă în resorturile ei cele mai intime. Vroia să înţeleagă iubirea, şi nu pe El. Sau mai mult iubirea decât pe el, care oricum intra în scenariul iubirii.

Dar autopsia unui sfârşit de iubire, de relaţie, nu se poate face oricum şi nici repede. Şi de ce?

 

 

 

Îngândurarea ei era tivită cu furie. Simţeam asta, dar furia nu avansase spre gândurile ei incerte. Nu ameninţa încă incertitudinea ei. Ea era încă con­fuză. Încă tindea să‑l înţeleagă pe El şi, totuşi, încă ceva, greu de identificat, o împingea către furie.

A plecat de la mine repede, cred că‑şi dorea să fie singură, iar eu eram sigură că va reveni. Aşa a avut loc a doua întâlnire. A revenit la fel de îngân­durată. Nu e corect „la fel“. Adică tot îngândurată ar fi mai corect. Era dornică să înţeleagă de ce o iubire moare, cum cei implicaţi merg către moartea iubirii, moartea a ceva ce‑i leagă, din ce pulsiuni interioare o fac. A revenit, deci, într‑o după‑masă, nu la multă vreme după prima întâlnire. Era uşor agitată, cu un aer trufaş, de învinsă ce nu se lăsa învinsă, victorioasă în nefericirea ei, cu sabia scoasă din teacă. Era înarmată cu ultimele vorbe spuse de El.

Era încă toamnă, cu soare şi o răcoare priete­noasă, dar uşor perfidă, care‑ţi amâna ideea de toamnă vecină apropiată cu iarna. Era o răcoare care‑ţi sufla în ceafă, ca cineva nevăzut care vine tiptil spre tine.

Cu ceva vreme înainte Ea fusese în Grecia, la nişte prieteni. Mi‑a arătat, când a venit, rochia pe care şi‑o cumpărase acolo, de la un magazin ieftin, ţinut de chinezi. Putea încă s‑o poarte cu ceva mai gros pe deasupra. Nu era verde. Era bej, cu flori albe rare, un fel de trandafiri, când boboci, când flori aproape deschise. Partea de sus era dantelată. Numai bej. Doar pe fusta rochiei erau răspândite rar flori albe. Mi‑a plăcut. Era o rochie imprecisă, nici cu imprimeu cu flori, nici fără imprimeu. O rochie confuză, vagă la culori. De departe nu se vedeau florile. Fondul bej era minunat, dar împreună cu albul florilor anula orice contrast. Cine cu cine se învecina, bej cu alb sau alb cu bej, ele, culorile, puteau prea bine curge una în alta. Totuşi, culoarea bej părea fondul întregii rochii.

S‑a aşezat la masă, unde stăteam, cu un aer învingător. Adusese ultimele e‑mailuri pe care El i le trimisese. E‑mailuri într‑un fel de despărţire, fizică în mod sigur, dar cu intruzii de amintiri care parcă vroiau să continue o legătură. Evident, nu fizică, ci mentală. Dar totul era imprecis. Nu mi s‑a părut că era furioasă.

Dar să spun ceva despre ei doi. Ea se vedea cu El, se întâlneau de câteva ori pe an, când el stătea de fiecare dată ceva mai mult de o lună şi făceau multe călătorii împreună. Părea că el vine în vacanţă, dar sigur venea pentru ea, mai presus de orice. Locuia în altă ţară, nu departe, nu mai avea obligaţii profesionale, se obişnuise să vină şi să plece amândoi prin ţară sau în alte părţi. Chiar înainte de a se îndrăgosti de ea, El venea des în ţară, bătea drumurile în locuri minunate, cunoştea sate, locuri, mânăstiri, cotloane, hoinărea cu prie­teni din tinereţe.

Ea mi‑a întins e‑mailurile lui ca şi cum mi‑ar fi spus „uite ce‑mi spune!“ sau, mai bine zis, „uite ce poate să‑mi scrie!“. Eu ştiam că ei petreceau mult timp împreună, dar nu ştiam că El o va părăsi, pur şi simplu, din motive pe cât de uşor, pe atât de greu de înţeles. Partea interesantă, care m‑a făcut să mă văd în continuare cu Ea, era această dorinţă a ei de a analiza ce i se întâmplase, de a şti de ce i se întâmplase ceea ce i se întâmplase.

O analiză dificilă, ca şi cum ai merge pe nisipuri mişcătoare, nisipurile fiind motivele ghicite sau ascunse sau de neghicit ale deciziei lui de a nu se mai întâlni. Există oare motive clare, foarte clare, care‑i despart pe oameni? Asta era ceva important care o interesa pe Ea. Ceva ca bordul unui vapor care, avansând pe apă, ar desface apele, unele într‑o parte, altele în cealaltă parte, sau, cum se spune, ar despica apa ca un pieptene cu dinţi rari? Când se despică apele?

Ea îl aşteptase mult să vină, trecuse parcă prea mult de când îşi tot amâna venirea. Aproape un an. Ciudat! Motive se găseau, nu sentimentale, pentru că îşi arătase dorinţa de a veni, ci administrative. Casa, facturile, impozitul, examenele medicale, fami­lia, nepotul, venind din alt colţ al lumii, canicula îndelungată de la noi, toate adunate amânau mereu venirea lui. Telefona, parcă evitând o dată anume, fără să facă vreo promisiune concretă, fără a stabili o dată precisă. Nimic. Dar acest nimic al preciziei nu părea a fi o despărţire, ci doar o amânare.

I‑am luat e‑mailurile să le citesc în ordinea lor, deci în ordinea în care se construia sfârşitul relaţiei lor sau aşa cum părea că ea, citindu‑le, a dedus că el se lepăda de relaţia lor. Nu părea o ruptură, ci ceva suspendat într‑o absenţă fără nume, într‑o despărţire fără nume. În primul e‑mail părea că El vroia să‑şi explice amânarea: E tare greu să spun ceva.