La 24 ianuarie 1862, începea să lucreze primul guvern comun al Principatelor Unite la București, sub conducerea conservatorului Barbu Catargiu.

Evident, acestea erau uzanțele, Principatele se aflau sub jurisidicția Convenției de la Paris din 1858, Cuza era recunoscut ca domn de către otomani și austrieci numai pe perioada vieții sale.

Disputele interne privind reformele aveau să fie foarte mari, dar domnitorul Cuza avea să se gândească să aibă măcar un prieten în jur, fiindcă în rest, erau puteri potrivnice: Habsburgii, Otomanii și Romanovii.

Cum o glumă care circulă printre istorici spune că doar Marea Neagră ne-a fost singurul vecin statornic și pacific (din 1856, Moldova avea o mică ieșire la Mare în Basarabia de Sud, privând Rusia de ieșirea la Dunăre), Cuza a ales singurul vecin pe care-l putea avea. Este vorba de Serbia condusă de Mihailo Obrenovic, stat dependent și el de otomani dar cu autonomie internă.

Alecsandri, unul dintre oamenii de nădejde

Evident, a decis ca să se implice în jocurile politice internaționale, bazându-se pe diplomați ca Vasile Alecsandri pe care-l trimisese la Londra, Torino și Paris, pe Ludovic Steege la Viena și la Berlin și pe Costache Negruzzi, la Constantinopol.

Cuza știa că avea nevoie de o forță care să contrabalanseze interesele Patriarhiei de la Constantinopol pentru că el avea de gând să reconsidere proprietățile mânăstirilor închinate, dorind ca activele lor funciare să se întoarcă la tânărul stat român. Procentual, peste 10% din Moldova și 10% din Țara Românească, în ceea ce privește fondul funciar aparțineau străinilor.

Cine își asumase rolul de apărătoare a creștinilor din Imperiul Otoman? Rusia. Și cum putea ajuta Cuza Rusia,  decât să faciliteze comunicarea acesteia cu Serbia.

Mihailo Obrenovic avea nevoie de arme din Rusia pentru a se întări militar, dar cum  să treci circa 30 000 puști rusești pe sub nasul turcilor și al diplomaților Puterilor Garante ca să le duci în Serbia?

Să nu uităm că Galațiul, locul de unde provenea politic Cuza era înțesat de spionii consulilor Puterilor Garante. Nu mișca nimic acolo fără să se audă la București ori în marile capitale în maxim 72 de ore. Ba chiar și intențiile cele mai puțin comunicate ajungeau în mapele diplomatice de la Quai d Orsay, Westminster ori Hoffburg astfel încât mica diplomație românească se pomenea chemată la raport.

Se pare că operațiunea a fost amplu pregătită. Momentul ales, a fost toamna târzie a lui 1862. Deja România avusese parte de asasinarea premierului conservator, la putere venind Dr. Nicolae Kretzulescu.

Costache Negruzzi își luase concediu de la Constantinopol pentru a sta la București.

Așa se face că pe la Bolgrad, pe Dunăre, la 22 noiembrie 1862, venind din Rusia, începea parcursul un comvoi de 500 de care și căruțe. Ele transportau armele rusești care trebuiau să plece spre Serbia.

Transportul fusese gândit în cele mai mici detalii. Toamna târzie fusese aleasă pentru că atunci, de regulă, în unitățile militare se repara armamentul, se făceau deplasări de efective și de tehnică militară. Aceasta a și fost scuza diplomatică folosită de secretarul personal al lui Cuza Baligot de Beyne și de Cezar Librecht. Asta, pentru că, imediat după 22 noiembrie, consulii austriac și englez se și înființaseră la Cuza pentru a cere explicații.

Domnitorul prin corespondența sa a spus că era vorba de deplasarea unor care cu arme care să fie duse la București spre a fi reparate.

Dar pentru că această scuză nu putea fi cu totul crezută, Cuza a mai imaginat un plan. Sub pretextul că ar fi fost nereguli la vamă, autoritățile române ar fi indisponibilizat circa 50-60 de care din cele 500, pentru că aceia care le conduceau nu ar fi dat explicații lămuritoare, scrie istoricul Constantin C. Giurescu într-un amplu studiu dedicat acestui transport misterios de arme.

Există și o scrisoare a lui Mihail Obrenovic care solicita domnitorului să dea drumul acelor care, deci, cumva șarada funcționa.

Costache Negruzzi, deși în concediu diplomatic avea grijă să informeze metodic diolomații marilor puteri de la Constantinopol prin intermediul celor de la București și Galați.

Ce a urmărit Alexandru Ioan Cuza

Cât privește faptul că nu numai carele se mișcau ci și trupele de la Dunăre, Cuza invocase manevrele militare uzuale, știut fiind faptul că prin iarna 1854-1855, avuseseră loc răscoale ale grănicerilor și situația trebuia să fie sigură.

O lună mai târziu, la 22 decembrie 1862, armele ajunseseră la Gruia, în Mehedinți unde a început trecerea lor spre Serbia, fapt ce s-a petrecut fără incidente până la 30 decembrie 1862.

Dar oare cum a fost trecută cu vederea trecerea unor militari români în Serbia? Și aici, totul fusese pregătit. Cuza inițiase tratative ca ofițeri și soldați români să viziteze legendarul arsenal sârb de la Kraguevac unde trebuiau să ajungă armele. Erau relații firești între vecini iar Puterile Garante știau că Austria nu era străină de intrigi în Balcani, ceea ce nu convenea nici Rusiei, nici Imperiului Otoman. Atunci, o apropiere româno-sârbă nu putea avea veleități războinice deoarece deocamdată, Belgradul și Bucureștii se bucurau de o recunoaștere din partea Constantinopolului.

Dar care fusese scopul lui Cuza? El știa că dacă menținea ceața asupra ochilor diplomaților străini, diplomații ruși urmau și ei să accentueze și mai mult confuzia. Cuza acceptase să fie de folos Rusiei dintr-un scop ușor de înțeles. Rusia putea fi de partea lui Cuza în viitoarea criză a secularizării averilor mânăstirești, lege dată exact în 23 decembrie 1863, la un an de la încheierea transportului de arme rusești pentru Serbia.

Până la urmă, Cuza a reușit să iasă cu bine din scandalul secularizării, diplomația de la Constantinopol și Puterile Garante acceptând acțiunea românească și despăgubirile acordate de Cuza.

Se știe că prințul Mihailo Obrenovic care domnise în Serbia din 1839 până la 1842 și din 1860 până în 1868, i-a oferit o sabie de paradă cu legenda „amico certo in re incerta”.