Una dintre cele mai importante, prestigioase și în același timp unice magistraturi ale Republicii Romane a fost censura.
De la ea vine și termenul modern ”cenzură”, dar ca și în cazul altor termeni latini, acesta a căpătat o semnificație intenționat negativizată. Censura reprezenta vârful ierarhiei magisteriale romane, și a carierei politice (cursus honorum) a unui cetățean. Dar funcțiile celor doi censori, aleși odată la 5 ani pe un termen de 8 luni, erau nu de guvernare a statului, ei neavând imperium (putere executivă). Această extrem de onorabilă funcție putea fi ocupată doar de foști consuli (magistrații executivi supremi), și prin urmare purta un prestigiu neegalat în societate. De aici derivau și atribuțiile principale ale censorilor romani: census și regimen morum. Prima reprezenta efectuarea recensământului cetățenilor și a proprietăților, precum și includerea ori excluderea membrilor din Senat. A doua reprezenta supravegherea moralității publice și a mos maiorum (literalmente ”calea strămoșilor”, adică valorile morale tradiționale romane).
Ultimii cinci ani de istorie a Republicii Moldova au demonstrat că nouă, un colegiu de censori ne trebuia mai mult decât un președinte de stat. Involuntar, dar rolul unui astfel de colegiu a revenit Curții Constituționale, care în multe din atribuțiile sale se aseamănă nobilei magistraturi antice (precum validarea mandatelor deputaților). Dar și mai mult, pornind de la norma constituțională, un fel de mos maiorum de stat al Republicii Moldova, Curtea trebuie treacă prin sita legalității deciziile adoptate de alte instituții, deși din păcate numai în cazul unei sesizări. Iar numărul de sesizări a crescut în ultimii ani în proporție astronomică, dat fiind ”străchinile” ruginite prin care a călcat cu insistență legislativul.
Anularea unor legi și hotărâri care încălcau nu numai Constituția dar și convențiile internaționale la care Moldova face parte, adoptate din interese cunoscute numai de autori și de restul societății, a transformat CC într-o adevărată instanță de supraveghere a moralității politicienilor, într-o țară tot mai amorală, unde până și cu corupția tot Curtea a ajuns să lupte și nu CNA-ul adormit frumos.
De aici au izvorât și atacurile murdare, nemaiîntâlnite în două decenii de independență, la adresa Curții. Protagoniștii acestor atacuri, cunoscuți ca mercenari ai acelor forțe politice care au fost ”nedreptățite” de dreptatea legii și Constituției, nu s-au sfiit să recurgă și la insulte, acuzații de trădare de stat, de spionaj și de partizanat politic. Dar cum nesatisfăcute de unele decizii ale CC au fost mai toate părțile implicate în sesizări, toate partidele și toate instituțiile deopotrivă, despre un partizanat se poate vorbi doar în cazul unei mahmureli puternice ori a unei simple lipse de logică elementară. Acestei virginități mintale i se adaugă ancestralul cumătrism și nepotism moldovenesc, alimentat de ”kolhoznicismul” sovietic.
Judecătorii Curții ar fi devenit nerecunoscători celor care i-au propulsat în viața publică și în CC în mod special. Dar propulsorii nu au fost oare înșiși propulsați de cineva? Și nu au migrat oare dintr-un partid într-altul în funcție de interese? Haideți să vedem mai bine ”bârna” din ochiul politicienilor, și nu ”paiul” din ochiul judecătorilor Curții. Legea și dreptatea este mai presus de orice cumătru ori ”binefăcător”, și CC se face vinovată numai de respectarea acestui principiu moral universal și milenar.
Poate mai mult decât oricare alta, decizia privind repunerea în drepturi a Declarației de Independență a Republicii Moldova, a rănit sentimentele ”patriotice” ale federaliștilor și referendumiștilor (ne)moldoveni. Aceasta nu a repus în drepturi doar Declarația, ci și însăși Republica Moldova, RSSM-izată de guvernările care au succedat independenței atât de greu obținută. Și dacă a respecta Declarația (și independența implicit) înseamnă a servi un stat străin, atunci independența Moldova și-a proclamat-o în 1940, iar în 1991 a fost ”ocupată” de moldoveni.
Dar criticile neargumentate ori argumentate cu logică de instalator beat, nu fac decât să le întărească încrederea în dreptatea proprie, și să-i încurajeze pe judecătorii Curții Constituționale în misiunea lor de a rămâne bastionul, nu doar al constituționalității, ci și al moralității unui stat cu ”mos maiorum” puse în genunchi. Precum spunea motto-ul împăratului Ferdinand I : ”Fiat Justitia et pereat mundus (Să se facă dreptate, de-ar fi să piară Lumea)”.
Recomandările noastre
