În ultimul deceniu, al mileniului trecut am fost și eu în zona orașului Chișinău și chiar prin oraș, la niște rude. Eu veneam înflăcărat de istoria noastră și de manifestările din România. Visam la podul de flori de pe Prut și la cuvintele frumoase rostite de poeți sensibili, din ambele țări. Și chiar de către unii politicieni, mai ales de la noi.

La țară, unde am stat mai mult, sătenii nu gândeau chiar așa. Ei tocmai se despărțiseră de un Imperiu, de unde totul le venea cam de-a gata. Mă refer la energie, telefoane și toate cele.

Am constatat atunci că toată lumea vorbea limba rusă și doar unii românește și că se uitau la televiziunea de la Moscova.

Orașul mi s-a părut o poezie și este obligatoriu pentru orice român alfabetizat și cu suflet să treacă pe acolo. Pentru că urbea arăta ca România anilor 60 și am simțit că fac o călătorie în timp. De fapt și limba vorbită este plină de arhaisme și am să vă dau doar un exemplu. La restaurante ei spuneau culinărie.

Nu am avut senzația că omul simplu ar vrea să revină la patria-mumă, ba mai mult am observat – pentru că am mai fost de atunci – că chiar se uită urât la noi.

Mi s-a explicat de ce. Până acum 25 de ani ei erau un colțișor dintr-o mare putere, URSS. Noi eram niște prăpădiți. Acum noi suntem Europa și ei se înghesuie să devină cetățeni români. Treburile s-au schimbat chiar prea repede. Noi suntem un fel de Paris pentru mulți dintre ei , dintr-o dată. Și asta nu le prea place, deși nu toți o spun.

Am mai observat că țara asta, unde corupția trăiește la cele mai înalte cote, s-a schimbat într-un ritm foarte rapid. A evoluat mult mai repede decât România, dar mai superficial. Sper ca părerile mele să fie depășite și să-i tragem de mânecă în Europa. Așa vreau eu, așa vrem toți românii. Mai trebuie să dorească și ei.