Era încă plin de tinerețe și vlagă, iar uitarea l-a ajutat, încet, să umple golul zilelor care altădată i se păreau greu de umplut. Alergase prin viață mereu cu sufletul la gură, venise vremea să se liniștească.

Își reluase existența flămând și însetat, așteptând cu nerăbdare să fie fericit. Și cam pe aici se termină poezia și vă invit să coborâți cu picioarele pe pământ ca să dăm tâlc poveștii.

Nefericirea provocată de moartea soției fusese îngreunată de datorii ce trebuiau plătite (în România boala e scumpă) de rate la bănci, partaje și, cel mai grav, de cei doi socri ce îl urau de moarte.

Ea, o otravă de muiere, cu chip palid și supt, măcinată de ură și lăcomie, depășind cu mult cele mai negre și inspirate descrieri ale cuvântului soacră. El, blând ca un pui de găină, candidatul perfect pentru un socru inutil și slugarnic, nu-i ieșea din cuvânt nevestei, ca o cârpă prăfuită ce ia forma mobilei pe care o lustruiește.

Universul lor, mic și searbăd, se concentrase în jurul Mariei, copilul pe care moarta îl lăsase în urmă. Anton, căci așa îl cheamă pe eroul nostru, nu era tatăl legitim al Mariei, dar o crescuse ca și cum ar fi fost a lui, fără să o poată adopta, din pricina unor legi stupide.

Acum, copila fusese luată în grijă de cei doi bunici materni, care i-au interzis lui Anton să o mai vadă, ori să-i mai vorbească. Băbăciunea împletea tot felul de intrigi, otrăvindu-i Mariei mintea și sufletul, astfel încât fata ajunsese să îl urască pe Anton. Cu timpul, bărbatul renunțase să mai bată la uși închise, resemnându-se la gândul că Maria va crește, va înțelege și va putea decide cu capul ei.

Dar ce te faci cu Codul Civil care te obligă să mergi la notar, să accepți succesiuni, să te declari moștenitor ? Cum le explici unor oameni obtuzi că băncile te presează să plătești rate și dobânzi, că ai nevoie de certificate, că ești în pericol de a-ți pierde casa la jugul căreia te-ai înhămat ca o vită obligată să dea lapte timp de 25 de ani?

Trei ani s-au scurs de la înmormântare. Maria era minoră, nu putea lua decizii, iar ei hotărâseră să nu fie de acord cu partajul.

– Nenorocitule, vrei să iei tot ce a făcut fetița mea.

– Doamnă, au rămas numai datorii și un apartament ipotecat .

– Lasă că la final rămâi cu casa și noi cu nimic.

– Luați-o dumneavoastră, atunci. Pricepeți că o ia banca dacă nu se plătesc ratele.

– S-o ia! Ce, tu n-ai luat banii de înmormântare ?

– Am cumpărat un coșciug și am plătit pomana. Știți bine.

– Nu suntem de acord cu partajul. Vrem toate lucrurile ei.

Copleșit de griji și dezgustat, Anton consimțise să le dea tot. Au urmat alți patru ani de resemnări, furie, ură, nerăbdare, deznădejde. Ratele la bancă îl copleșeau, dar în lipsa unui certificat de moștenitor era legat de mâini și de picioare.

– Vrem măsuța cu două scaune din bucătărie, canapeaua extensibilă de pe hol, pianul și cărțile ei. Și fusta neagră de piele, bijuteriile și cursurile din facultate.

– Vă dau bijuteriile, pianul, cărțile și cursurile. Au trecut, totuși, șapte ani, am renovat casa, mobila și hainele le-am dat de pomană.

– Hainele fetiței mele!!! Ești un nenorocit. Nu mai semnăm nimic. Dă-ne în judecată.

– Doamnă, v-am explicat că taxa de timbru este foarte mare, chiar nu are rost să dăm atâția bani degeaba.

Și i-au mai șters un an din viață. Între timp, Maria a devenit majoră și nu mai avea nevoie de consimțământul nimănui. S-au panicat și au redeschis discuția partajului :

– Cum te rabdă sufletul să îl chemi pe copilul ăsta la tribunal ?

– Dar n-am făcut-o. Haideți să terminăm la notar.

– Vreau toate bijuteriile. Acum , nu după ce semnăm.

– Îmi pare rău, dar nu pot face asta. Semnați și vi le dau.

– Inelul și brățara din aur alb. Lanțul cu cruciulița sfințită de la Vatican. Brățara cu rubine… Astea- s de la mine toate.

– Bijuteriile sunt de la mine. Dumneavostra i-ați luat un lanț de argint cu trifoi. Dar nu contează, vi le dau pe toate.

Lucrurile păreau să se așeze. După opt ani, Anton avea să devină proprietar pe nimic – un apartament ipotecat, pentru care plătea un credit supraevaluat timp de 20 de ani. Îi era și teamă să mai spere. Când te înveți cu răul, orice bine ți se pare dubios.

– Ne-am răzgândit. Până nu ne dai goblenurile cusute de fata mea, nu semnăm.

– Nu le mai am. Le-am dat unor femei de la tară de pomană. Cum să le cer înapoi?

Cu toată jena din lume a reușit să le recupereze, motivând că moarta îl bântuie și le vrea. Totul era în ordine acum. Anton a semnat ușurat hârtiile, oftând ca după o boală grea. Maria a luat pixul și își privea bunica.

– Stai, nu semna nimic. Locul de veci! Dă-ne locul de veci.

– Imposibil, nu se poate transmite. Îi aparține domnului Anton și beneficiază de el soția și copilul, adică Maria. Bănuiesc că nu e cazul să-l cereți pentru un copil de 18 ani? a răbufnit notarul.

– Îl vreau pentru noi. Fiică-mea e moartă de opt ani, o dezgrop și intru eu și bărbatu-meu.

Oricâtă bunătate ar încăpea într- o inimă, dar parcă tot îți venea să cedezi ce nu poate fi cedat, doar de dragul de a-i vedea înghițiți de pământ pe cei doi.

Încă nu s-a sfârșit povestea….