La 128 de ani de la moartea lui Ion Creangă, cel mai cunoscut povestitor al românilor, vă supunem atenției un altfel de portret al scriitorului, schițat cu măiestrie de profesorul și criticul literar Paul Cernat

Contestat pentru violența limbajului său, apreciat pentru iscusința parabolelor, Ion Creangă este și probabil va rămâne una dintre cele mai importante figuri ale literaturii române clasice. Greu de crezut că există - chiar și astăzi, în epoca internetului - vreun român care să nu fi auzit despre „Amintiri din copilărie”. Povestea autorului, a omului Ion Creangă, este însă mai puțin știută. De aceea v-o prezentăm aici, în varianta nefardată propusă de Paul Cernat, profesor și critic literar: „Pe 31 decembrie 1889, în jurul orei 13.00, după 20 de gogoși uriașe cu dulceață consumate într-o patiserie și trei pahare de coniac într-o băcănie, murea la Iași de epilepsie și apoplexie, în debitul de tutun administrat de fratele său Zahei, Ion al lui Ștefan a Petrei Ciubotariul, devenit - după numele bunicului matern, David, care învățase carte de la „papistașii” din Transilvania - Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești)”. 

Și învățător, și popă

Cercetătorul Paul Cernat continuă: „Mama, Smaranda, femeie cu carte, spre deosebire de tatăl analfabet, și-a dorit ca fiul să se «ridice » prin singurele căi disponibile pentru un fiu de țăran: învățător sau popă. A devenit și una, și alta, dar mai ales un artist de superclasă (nu un rapsod popular), care scapă din toate canoanele (mai puțin din cel literar). De la mamă a luat nu numai dragostea de carte, ci și epilepsia. Prima feblețe feminină, Smaranda Humulescu, avea același nume cu ea și era mai bună la învățătură ca «Nică», dar n-a putut depăși canoanele patriarhatului, devenind doar preoteasă; îi va da, octogenară, un interviu lui Sadoveanu despre prietenul dispărut”.

„Scrise ca replică la «spilcuita» nuvelă chezarocrăiască Budulea Taichii, „Amintirile din copilărie”, mitologicul său roman pedagogic de formare, este prima noastră carte despre copilărie: una «pentru copii și rafinați», dedicată fiicei lui Maiorescu”, menționează Paul Cernat.

Bunicul arhitectului Horia Creangă

Ion Creangă a fost, fără îndoială, un personaj de legendă. „Cel mai «specific local» dintre scriitorii noștri, cu stilistica unui Neculce, a avut parte de o posteritate cosmopolită: prima monografie despre Ion Creangă aparține unui francez (Jean Boutière), iar relațiile filologilor români au făcut să fie mai comentat de cei din afara țării, din unghi mai ales lingvistic și etnografic. Avea studii superioare - seminar teologic la Socola, unde pusese umărul și Budai-Deleanu. Eretic caterisit după o căsnicie ratată, soldată cu un fiu-personaj caragialian, dar devenit tată al marelui arhitect modern interbelic Horia Creangă, a fost un pedagog reformist în acord cu agenda junimistă și cu influență masivă la nivelul învățămîntului primar. Elaborate singur sau în colaborare, manualele de scriere-citire fonetică (Învățătoriul copiilor ș.c., ilustrate cu exemple morale cunoscute) sînt pînă azi modele. Ar merita rediscutate”, consideră Paul Cernat.

Creațiile licențioase

„Incorectă politic și religios, morala lui Creangă e hedonistă, rezultat al experienței populare directe. Apropierea de Rabelais nu-i greșită în cazul acestui Grandgoussier de secol 19. Nuvele realiste cu material fabulos-folcloric, poveștile sînt niște masterpiece-uri: de la picarescul inițiatic din Harap-Alb la malițioasele Povestea lui Stan Pățitul, Povestea porcului sau Ivan Turbincă, în care babele și dracii devin personaje irezistibile, de la ambigua Punguța cu doi bani (interpretată de mulți în cheie erotică) la Fata babei și fata moșneagului”, apreciază Paul Cernat.

Criticul a comentat, succint, și creațiile licențioase: „S-a scris mult, după 1990, despre poveștile «corozive», destinate circuitului informal junimist și editate, prima dată, în 1939 de G. T. Kirileanu, în tiraj limitat. Dintre cele păstrate, prea terestra Povestea lui Ionică cel prost e surclasată de fantasmagorica Povestea pulei, cu finalul ei anticlerical-homosexual. O capodoperă a licențiozității aluzive rămîne splendida nuvelă Moș Nechifor Coțcariul, publicată de Maiorescu (…)”.

Maiorescu și motanul „Titu”

Profesorul Paul Cernat a adăugat: „Modeste sînt în schimb compunerile folclorice în versuri, gen Lina Cătălina, iar piesa de teatru Dragoste chioară și amor ghebos la mahala a rămas în eboșă. Descoperit ca scriitor de bunul său prieten Eminescu, apropiat de Maiorescu de cînd acesta îl numise institutor școlar, l-a botezat „Titu” pe cel mai inteligent mîț dintre zecile avuți în dotare. Juca rolul de «bun sălbatic» cu glume în doi peri, dar se amuza pe seama domnilor junimiști care-l luau drept țăran naiv”.