Europa trebuie să o ia de la capăt ca în 1945-1946, când a apărut Cortina de Fier. Atunci, angajamentul american pe vechiul continent era la început şi se anunţa consistent şi de lungă durată, aşa cum s-a întâmplat. Acum se apropie de sfârşit. ,,Europa trebuie să facă un mare pas înainte şi să-şi vadă de propria apărare’’ - afirma cu tărie vicepreşedintele JD Vance la Munchen, în februarie.

Pe ultima sută de metri, europenii au înţeles - cel puţin aşa se pare din declaraţiile şi planurile de viitor ale doamnei von der Leyen - să-şi sporească efortul, material, uman, financiar, pentru a asigura apărarea continentului în faţa ameninţărilor din est. În paralel, s-a vehiculat o idee deloc surprinzătoare, dar radicală, dacă ținem seamă de istoria recentă a Europei: o ,,umbrelă nucleară’’ exclusiv europeană. Fizic vorbind, s-ar putea încropi. Franța și Marea Britanie au împreună 510 încărcături nucleare, ceva mai puțin de o zecime din arsenalul nominal rusesc pe acest segment.

În cele ce urmează, voi încerca să analizez modul cum s-ar atinge un asemenea obiectiv. Care sunt posibilitățile reale, limitele și considerentele de ordin doctrinar și chiar legislativ.

Emmanuel Macron, un nou Charles de Gaulle?

La începutul acestei luni, președintele Emmanuel Macron a promis ,,începerea unei dezbateri strategice privind protecția prin descurajare nucleară a aliaților din Europa’’. Inițiativa sa venea după ce viitorul cancelar german, Friedrich Merz, a propus ,,o serie de discuții cu Franța și Marea Britanie pe tema extinderii protecției nucleare la nivel continental’’. Ideea a fost susținută de premierul polonez Donald Tusk, care a adăugat că chestiunea a mai fost analizată ,,la vârf’’ de unii lideri europeni, dar în spatele ușilor închise. S-au aliniat chiar state care, istoric vorbind, au avut constant poziții antinucleare: Suedia și Danemarca. Binențeles, țările baltice - de departe cele mai expuse unei agresiuni - au rezonat imediat. Ulterior, Macron și-a nuanțat intențiile. Aliații vor putea participa la exerciții nucleare secrete în Franța, dar Parisul nu va lua în calcul cedarea ,,butonului nuclear’’ Bruxelles-ului sau vreunei entități statale. Decizia unui atac sau contraatac nuclear rămâne între zidurile Palatului Elysèe.

Contrar a ceea ce se știe din istorie, concepția politică privind constituirea arsenalului nuclear francez nu a aparținut generalului Charles de Gaulle ci unui prim-ministru, Felix Gaillard, în 1958, fiind susținută de președintele din acel timp, Renè Coty. De Gaulle a preluat cu entuziasm ideea, câteva luni mai târziu când a venit la putere, și a acționat în consecință. La vremea respectivă, Franța avea nevoie de un gen de ,,renaștere militară’’ după înfrângerea din Indochina și sumbra experiență din timpul războiului pentru Canalul Suez, din 1956. Peste Mediterana, se prefigura o altă înfrângere: în Algeria lui Hoari Boumèdiénne.

Nu toată lumea a primit cu bucurie propunerea lui Macron. Italienii, de exemplu, sunt ceva mai reticenți. Analistul Alberto Forchielli arăta în fața Camerei Deputaților din Peninsulă: ,,n-as vrea să fiu ,,acoperit’’ de Macron. O țară liberă are nevoie de o capacitate nucleară proprie. Să cumpărăm cinci bombe atomice de la Pakistan și suntem ok. Ne costă mai puțin’’. Probabil se referea la costurile pe care Franța le-ar impune beneficiarilor…

Dacă America ne părăsește! Cu arme nucleare cu tot…

Prezența armelor nucleare americane în Europa datează din perioada Războiului Rece, când s-a creat un echilibru pe acest segment între Washington și Moscova. Acul balanței era deasupra continentului nostru.

În ziua de azi, mai sunt aproximativ 100 de încărcături tactice americane de tip B61, care ar putea fi montate rapid pe aeronave multirol de tipul Tornado și F-16, la bazele din Belgia, Olanda, Germania, Turcia și Italia. Politica oarecum concesivă, inițiată de președintele Trump față de Kremlin și reducerea prezenței militare americane convenționale pe vechiul continent au condus la ideea, polemică desigur, că și arsenalul nuclear ar intra în discuție. De intrat va intra cu siguranță, dar nu cred ca va avea soarta potențialului convențional, care va fi redus semnificativ.

O eventuală retragere a armelor nucleare ar fi contraproductivă pentru președinte. Kremlinul ar interpreta-o drept un semn al dezinteresului față de Europa, dacă nu chiar o slăbiciune a Americii. Fără un ,,zid de descurajare’’ nucleară american - atât cât este - Moscova s-ar simți invitată să domine continentul doar prin amenințare, fără nicio opreliște în atingerea oricărui tip de obiectiv teritorial și nu numai. În plus, retragerea ar conduce la o stare de instabilitate constantă prin avansul politic al forțelor pro-ruse, mai ales pe aliniamentul de est. Exact ce dorește Kremlinul. În aceste condiții, situația în centrul și estul Europei se răstoarnă iremediabil.

În context, propunerea lui Macron rămîne o soluție viabilă, indiferent de comportamentul Casei Albe. Va trebui privită cu multă seriozitate și încredere. Dacă Merz va fi în stare să devină ,,juniorul’’ lui Macron pe componenta militară, înseamnă că alinierea celorlalți apare ca un gest normal. Ar fi chiar o necesitate.

Puterea nucleară a Franței

Franța este singura putere nucleară din UE și al doilea exportator mondial de arme în ultimii 3-4 ani. Conform estimărilor Global Nuclear Weapons Spending, Parisul a destinat 6,1 miliarde de dolari segmentului nuclear defensiv al Hexagonului, cunoscut sub numele de ,,La force de frappe’’ - ,,Forța de lovire’’. Chiar dacă este membru NATO, Franța își menține controlul exclusiv al arsenalului său nuclear, spre deosebire de Marea Britanie, de exemplu, ale cărei forțe de acest tip intră în structura integrată a Alianței, sub comandă americană.

Prin rotație, un sfert din ,,Forța de lovire’’ franceză activează pe principiul permanenței în serviciu. Dispune de patru submarine nucleare din clasa Triomphant, fiecare dotat cu lansatoare (16) de rachete balistice de tip M51. Pe lângă componenta navală, Franța dispune de forțe aeriene strategice (FAS), formate din două escadrile Rafale - fiecare având 20 de aparate - dotate cu rachete aer-sol - ASMP (Air-Sol Moyenne Portèe), cu o rază de acțiune de 300 Km. O parte din aeronavele Rafale este dizlocată pe portavionul Charles de Gaulle.

Franța și ,,triada nucleară’’

Spre deosebire de alte puteri nucleare - SUA, Rusia, China, India și Israel - Franța nu poate  compune o ,,triadă nucleară’’ - dispunere a arsenalului la sol, navală și aeriană - iar Marea Britanie - cum vom vedea în continuare - are doar componenta navală. În 1996, ținând cont de încheierea Războiului Rece, Parisul a renunțat la componenta terestră a arsenalului nuclear. Singurele silozuri cu IRBM (Rachete balistice cu rază medie) din Hexagon - plasate lângă Avignon - au fost dezafectate. De reținut faptul că ultimul test nuclear terestru al Franței a fost în ianuarie 1996, în poligonul de pe atolul Moruroa (Polinezia Franceză - Pacificul de sud). Ultimul test american avusese loc în 1992. În perioada 1966-2009, Franța nu a mai făcut parte din structura integrată NATO.

Expresia ,,triadă nucleară’’ se referă la cele trei componente menționate mai sus care constituie, sau pot constitui, arsenalul militar al unui stat. În ultimii ani, a apărut ideea unei a patra componente - cea spațială - care ar extinde cursa înarmării nucleare în spațiu. După polemica de anul trecut privind intențiile spațiale ale Rusiei, lucrurile s-au mai liniștit. Cel puțin în media…

Un rezumat al doctrinei nucleare franceze

Doctrina nucleară franceză consistă în descurajarea adversarului atunci când interesele vitale ale țării sunt amenințate. Foarte vag sunt definite aceste ,,interese’’, dar se arată că adversarul nu trebuie să știe care sunt limitele la care este obligatoriu să se oprească. Generalul de Gaulle spunea în mod sugestiv ,,trebuie să-i zmulgem o mână adversarului pentru a-l forța să se oprească’’. Nici el, nici cei care i-au urmat nu ne-au spus cine ar fi acest adversar…

Desigur, doctrina franceză nu are doar câteva rânduri. Este complexă dar se referă strict la teritoriul Franței. Pentru a ,,deschide’’ umbrela asupra întregii Europe, ar fi nevoie de schimbări doctrinare de anvergură. Va fi polemică și în Franța și în exterior, dar până la urmă va prevala bunul simț defensiv. Putin a schimbat doctrina apărării - inclusiv nucleare - în cîteva săptămâni.

Britanicii și arsenalul lor nuclear

Forța de descurajare nucleară britanică este formată din patru submarine lansatoare de rachete balistice clasa Vanguard. Au fost lansate la apă în 1993. Fiecare este dotat cu 16 rachete balistice de tip Trident II, proiectate în cooperare cu Statele Unite. Concepția defensivei britanice pornește de la ideea că rachetele de pe submarine pot asigura așa-numita ,,second strike’’ - ,,a doua lovitură’’, întrucât, în adânc, nu pot fi identificate și neutralizate.

Submarinele pot rămâne săptămâni la rând în imersie. În ultimii ani, atât submarinele Vanguard cât și lansatoarele Trident II au avut probleme tehnice - răcirea propulsorului nuclear și ratarea unor lovituri de probă. Submersibilele vor fi înlocuite cu submarine dintr-o clasă mai nouă, Dreadnought, dar dotate cu rachete de același tip, Trident II.

Conform doctrinei nucleare britanice, arsenalul insular este redus cantitativ asigurând o descurajare minimă, dar eficientă a adversarului. Deşi este integrat în structura NATO, nu are nevoie de autorizarea SUA sau a Alianţei pentru a fi utilizat autonom. Londra - ca şi Israelul, de fapt - menţine în mod voluntar un anumit nivel de ,,ambiguitate strategică’’ făcând imposibil un calcul distructiv precis din partea unui ipotetic adversar. Punctul slab al doctrinei britanice ar fi - în contextul actual - lipsa versatilităţii, respectiv a unui sistem alternativ de lovire. Ca şi francezii pe segmentul terestru, la începutul anilor ‘90, britanicii au renunțat la armele nucleare tactice montate pe avioanele Tornado. În 1998, aceste arme au fost distruse.

Concluzii…optimiste

Doctrinele nucleare franceză și britanică ar putea fi armonizate printr-un efort politic comun, în afara cadrului UE, dar ținând cont de acesta. În contextul actual, caracterizat în principal prin schimbările politicii Americii față de Europa, orice efort ar trebui susținut cu prioritate de către cele două state. Mai dificilă ar fi armonizarea tehnico-militară întrucât cele două arsenale au fost create și menținute în conformitate cu necesitățile defensive ale fiecărei țări. Mai mult, arsenalul britanic a fost conceput în strânsă legătură cu cel american.

Arsenalul francez este complet independent de cel de peste ocean. Totuși, există un sistem de cooperare franco-britanic, încă din 2010, creat însă cu alt scop: tratatele de la Londra (Lancaster House) semnate de Nicolas Sarkozi și David Cameron. Primul, cunoscut ca ,,programul Teutates’’ conține prevederi care ,,permit prezervarea capacității nucleare ale celor două state în condițiile exigențelor impuse de Tratatul de interzicere completă a experiențelor nucleare’’ la nivel mondial. Altfel spus, Londra și Parisul cooperează pentru a menține și crește eficiența armelor nucleare în absența unor noi experimente în domeniu.

Nu cred că ar fi o problemă dacă s-ar ajunge, pornind de la acest tip de cooperare, la armonizarea programelor generale de înarmare nucleară. Dar drumul până la crearea unei umbrele nucleare franco-britanică peste Europa este lung, mai ales pe segmentul birocratic. O jumătate de pas a făcut Macron, alta Merz. Se încălzește Starmer.